joi, 8 decembrie 2016

Etica universitară și spiritul oportunismului



furată de la Vasile. Știe el care

Prin facultate, cînd am început să mă dezgheț nițel și să devin interesat de cele universitare și intelectuale, am aflat întîia oară despre gradul de impostură care domnea în mediul academic în perioada comunistă. Am început să citesc și să ascult profesori curajoși care denunțau proporțile imposturii de atunci, aflînd despre titlurile academice ale Elenei Ceaușescu, despre cele ale lui Ilie Ceaușescu (parcă doctor în științe militare). Am aflat despre Academia Ștefan Gheorghiu, unde o mulțime de nulități și oportuniști se școleau sumar/fictiv pentru a deveni cadre de nădejde sau/și pentru a beneficia de avansări și posturi mai înalte. Ce să mai, am aflat despre întreaga grozăvie și despre hidra care a otrăvit viața intelectuală românească, curmîndu-i dezvoltarea organică…. Eram foarte mînios și plin de ciudă și nu ratam vreo ocazie să pun la punct, categoric și tranșant, pe oricine îndrăznea să aducă pe tapet ceva nuanțe pozitive despre condiția intelectualului/universitarului din acele vremuri. De regulă, explicația pentru toleranța față de astfel de cazuri se fundamenta pe teroarea instituită de instituțiile represive ale regimului, pe frica generalizată care luase în stăpînire nu doar masele populare, ci și elitele intelectuale. Parțial intervenea și lașitatea, oportunismul, complicitatea etc.
       Cînd se întîmpla să dăm peste vreun profesor mai puțin pregătit, situația se lămurea degrabă: e din vremurile trecute, un fel de relicvă a mediocrității și nocivității defunctului regim. Bine că lucrurile se aranjau, că societatea românească și implicit mediul universitar prindeau să se însănătoșească și caracterele să înflorească scutite fiind de umbra terorii și întunecimea fricilor de orice fel. Cînd eram pe la master am aflat că se pot face și bani frumoși în cercetare, că nu ești sortit să fii fomist dacă ai ales să studiezi socio-umane, chiar dacă piața muncii te acceptă doar reconvertit. Se intrase în epoca doctoratelor fast food, croite degrabă în trei ani, pentru a îmbunătăți, cel puțin statistic, situația cercetării din România. Prin 2008-2010 o bursă POSDRU se obținea relativ ușor și era mai mare bătaia pe candidați decît pe profesori coordonatori. Îmi amintesc că am fost oprit într-o zi pe stradă de un venerabil profesor (mă știa de la ceva curs) care m-a întrebat dacă nu vreau să mă înscriu la doctorat sub coordonarea lui. I-am spus că nu pot, că-s doar la master, anul I. M-a lămurit că pot face simultan ultimul an de master și primul an de doctorat, fiindcă făceam parte din ultima generație care absolvise facultatea în sistemul ante-Bologna. Era cît pe ce să mă bag, de frică să nu se gate cumva banii pînă-mi vine rîndul. Dar m-am abținut. Avea să-mi vină și mie rîndul. Atunci am intrat în lumea bună și am avut ocazia să văd cum dospește mediocritatea sub cupola universității. UBB-ul avea sute de doctoranzi, mulți dintre ei nici măcar mediocrii. Unii erau măcar cinstiți și n-aveau ambiții în domeniu. Făceau doctoratul pentru bursele care le asigurau măcar 3 ani de trai decent înaite să-i arunce pe piața muncilor prost plătite. Îi înțeleg perfect, avînd în vedere ce alte variante aveau.

duminică, 20 noiembrie 2016

Profețiile Omului Profesor


Nu este deloc ușor să smulgi un interviu Profesorului Fellini, mai ales într-un astfel de context încordat și mai ales de cînd a devenit mult mai preocupat de viața de apoi, decît de cea dinainte. Totuși, după îndelungi insistențe și munci de convingere, mentorul nostru într-ale rezistenței prin cultură, agricultură și fatalism a acceptat să răspundă cîtorva întrebări spinoase. Iată interviul!

LOCB: Domnule Profesor, cum se vede de pe malul stîng al Someșului, de la umbra castelului Bánffy, România prezentă?
Profesorul Fellini: Mă uit rar la TV, citesc tot mai rar presa, dar aflu mai multe decît aș vrea să aflu despre realitatea contemporană, mai ales cînd rătăcesc prin bodegile bonțidene, cu TV-urile veșnic pornite. România văzută prin lentilele mele nu este deloc oaza de pan-americanism clamată de cîțiva dintre trompetiștii sub acoperire, iubitori de clanțe și servite de la DNA sau alte instituții. E o oază de isterie și panică la suprafață, un talk-show mediocru interminabil, în straturile dependente de sinecuri, granturi și poziții guvernamental-administrative, în rest e o Românie resemnată, înfrîntă sub povara deznădejdii și a repetatelor proiecte de modernizare și dezvoltare la care a fost supusă în ultimii ani. E o Românie care nu mai are prea multe așteptări și speranțe, o Românie a votului sec și „greșit”, care exprimă o stare profundă de lehamite. Desigur, între primul strat și stratul cel gros de jos, există stratul deloc subțire al celor veșnic adoratori ai salvatorilor, a celor care renasc tîmp întru speranță și optimism la fiecare licărire dinspre întunericul prin care ne duce tunelul tranziției. Sunt cei care se încolonează entuziaști în spatele diverselor proiecte salvatoare, fie că vorbim de Băsescu et. co, Monica M10, Iohannis sau recenta regrupare a PNL & USR în spatele împrospățitului domn premier Cioloș. Desigur, unii s-au mai dezmeticit, au mai lăsat din vehemență, dar alții par să aibă resurse inepuizabile de credulitate. Într-un fel îi învidiez pentru capacitatea lor de a-și realimenta speranțele și credințele vehemente, pentru energia și îndărătnicia depuse în lămurirea celorlalți că ăștia-s altceva, că-s noi, chiar dacă mulți fie sunt mai vechi reciclați, fie vin din zona afacerilor de tip nou cu statul (fonduri europene, în principal, consultanță). Dar e problema lor, e bine că oamenii nădăjduiesc încă și se încăpățînează să se convingă și să-i convingă și pe alții că ieșirea din căcat se poate rezolva pe malurile Dîmboviței printr-o și mai strictă obediență față de austeritatea+privatizarea sectorului public impuse de partenerii noștri de biznis și război. E bine pentru companiile de transport internațional.
Dacă ridicăm un pic lentila dinspre plaiurile noastre și dinspre acest prezent sufocat de întoxicări și autorasializări, vedem că România își are locul său fruntaș, într-o periferie Est Europeană în expansiune, cu un statut de neo-colonie consolidat în special în ultimii 10 ani. România are un rol cheie în regiune, în special după defecțiunea Turciei, așa că tare mi-e că de la anul, indiferent de rezultatul alegerilor, o să avem un regim care nu va mai ascunde atît de convingător bocancul protector și nu va mai tolera manifestări de ostilitate față de ideea unei democrații tot mai militarizate. Mă tem că ne îndreptăm spre o Românie a consensului bine făcut.

duminică, 16 octombrie 2016

Criza vaccinurilor. Proștii sunt de vină

photo: Ziarul Ceahlăul

Cînd se lucra la scoaterea basma curată a fostului ministru de interne, Gabriel Oprea, în cazul morții polițistului Bogdan Gigină, s-a încercat aruncarea vinei asupra decedatului, apoi a gropii în care a căzut și a oricui altcuiva decît cel în subordinea căruia era victima și a restului de slugi de rang înalt din ministerul patronat. Evident, lumea s-a scandalizat văzînd așa manevră nesimțită și a cerut judecată dreaptă și pedepsirea celor responsabili de astfel de mînării.
În Septembrie anul acesta ne-am pomenit cu o epidemie de rujeolă decretată de Ministerul Sănătății. În comunicatul de presă care anunța 675 de cazuri în 23 de județe și decesul a 3 copii, s-a avansat și cauza oficială: Campania anti-vaccin derulată de Olivia Steer și fanii săi „prin intermediul a două canale cu audienţă mai mare decât orice autoritate guvernamentală sau medicală. Astfel, o carte obscură, care abundă în erori şi răstălmăciri, a devenit în ultimii ani biblia mişcării anti vaccin din România, fiind citată atât de vedete TV, cât şi în bisericile ortodoxe.” În același comunicat, "Ministerul condamna in cei mai duri termeni campaniile iresponsabile impotriva vaccinarii copiilor. Rezultatele acestora se traduc, de exemplu, in inmultirea cazurilor de rujeola de zeci de ori intr-un singur an." Prin urmare, principalii vinovați erau părinții care, îndobitociți de propaganda anti-vaccin, nu și-au mai dus copii la vaccine, expunîndu-i unor riscuri mari și expunînd și copiii altora. (detalii aici și aici)
La scurt timp au apărut materiale care au arătat că altele sunt cauzele majore ale acestei epidemii și că principalii responsabili sunt chiar cei care se ascund în spatele comunicatului citat adineaori. Nu doar că problema era mai veche și că se știa din primăvară de astfel de cazuri, dar principala problemă era absența vaccinurilor din multe spitale și farmacii. Conform unui reportaj apărut recent, „medicii de familie se confruntă pentru a doua oară în acest an cu lipsa vaccinului hexavalent” iar la Cluj, numai la un singur cabinet sunt peste 120 de bebeluși în așteptare. Conform aceluiași material „un alt vaccin care lipseste este BCG, cel care i se face copilului in primele zile dupa nastere. Spitalul judetean din Pitesti nu mai are doze de mai bine de o saptamana, dupa ce le-a terminat si pe cele imprumutate de la spitalele din tara.” Prin urmare, dincolo de vocile părinților care exprimă explicit această situație și încercările lor de a procura vaccinurile lipsă, e tot mai clar că buba principală stă în incompetența celor care administrează acest segment. La acestea, foarte probabil, se adaugă și grija unora pentru importarea vaccinurilor. 
Nu vi se pare cinic că după ce că își pierd copiii sau se trezesc cu ei prin spitale din cauza incompetenței celor din Ministerul Sănătății, părinții se trezesc și urecheați public pentru iresponsabilitate și lipsa de grijă purtată copiilor lor? Și asta în mai multe rînduri.
La cîteva săptămîni după, ne trezim cu noi afirmații din partea unui reprezentant al Ministerului Sănătății, care reiterează aceeași versiune nesimțită prin care vinovații pentru epidemie și pentru moartea bebelușilor sunt părinții lor, inconștienți și ignoranți, care nu i-au vaccinat. Redau fragmentul:
Afirmația a fost făcută în contextul avansării, de către cei botezați de presă „voluntarii lui Cioloș”, a primelor proiecte de rezolvare a necazurilor românilor. Pentru evitarea în viitor a unor necazuri similare o soluție avansată este: ”Părinții vor primi alerte prin SMS pentru a ști când trebuie să meargă să își vaccineze copiii.”
Acum, chibiț cum sunt, îmi permit cîteva observații pe marginea acestei soluții magice:
Dacă, conform celor de la Ministerul Sănătății, cauza principală a nevaccinării rezidă în îndoctrinarea anti-vaccin a unor cetățeni, cum îi poate determina un SMS să-l accepte? Sau ce face dacă primește SMS-ul și medicul de familie, din localitate sau din orașul învecinat, ca și pînă acum, nu are pe stoc vaccinul?
Soluția avansată arată atît decalajul profund între IT-iștii entuziaști și realitatea socială, cît și preferința celor din guvern/minister pentru mascarea problemelor reale, atît prin de-responsabilizare și aruncarea vinei asupra cetățenilor „proști”/prostiți, cît și prin concentrarea pe astfel de pseudo-soluții în locul unor măsuri concrete, precum reînființarea Institutului Cantacuzino și re-demararea producției autohtone de vaccinuri. Mai ales că una dintre temerile vehiculate de artizanii și suporterii campaniei anti-vaccin se leagă tocmai de faptul că acestea sunt produse de mari companii farmaceutice și că, în multe cazuri, pentru piețe gen România, alocă vaccinuri respinse în alte părți sau inadecvate. (detalii aici și aici)

Chiar, demisia celor care coordonează mușamalizarea acestui caz – precum și cele legate de ravagiile Hexipharma din spitale – nu o cere nimeni? 

marți, 11 octombrie 2016

Afaceri de succes: Bayer și Monsanto

photo: http://www.scoop.it/

Pe la mijlocul lunii Septembrie se anunța fuziunea între două mari companii, Bayer și Monsanto, anunțîndu-se un mariaj extrem de profitabil între industria farmaceutică germană și industria chimico-agricolă americană. Pe scurt, două companii extrem de influente în domeniile de activitate, își unesc forțele pentru a oferi lumii hrană îmbelșugată și medicamentele necesare supraviețuirii. Și stipendii lobbyștilor, pentru obținerea unor atît de necesare (maximizării profitului) dereglementări și/sau a contractelor cu statul.
Ambele companii au un trecut care, dacă avem răgaz să-l evaluăm sumar, ar trebui să ne ajute să-nțelegem nu numai pe mîinile cui încap o bună parte din producțiile de hrană și medicamente, ci și cum biznisurile de succes se întrepătrund într-o manieră, aș spune, organică cu măcelurile științific orchestrate. Legat de compania germană Bayer, aceasta a avut un rol cheie atît în timpul celui de-al doilea război mondial, cît și în ascensiunea lui Hitler, fiind și un finanțator de primă mînă al partidului nazist și un beneficiar al politicilor acestuia.  I.G. Farben, cum se chema compania dizolvată după război de Tribunalul de la Nuremberg în Bayer, Hoechst și BASF, a obținut profit serios din colaborarea cu lagărele de exterminare pentru furnizarea de substanțe chimice, dar a și valorificat din plin oportunitățile scoase în cale de un astfel de context, în special posibilitatea de a face experimente medicale pe deținuți. Oricît s-ar pune din responsabilitățile pentru ororile acelor vremuri în cîrca unui Hitler psihopat și a șleahtei sale care au sedus un popor întreg, lăcomia unor companii – și, mai concret spus, a celor din spatele acestor companii – a avut, de asemenea, o contribuție deloc neglijabilă. Pentru asta există suficientă bibliografie, numai răbdare și interes să existe.
Mai important este că deși au fost judecați și condamnați  24 de membri din boardul  I.G. Farben pentru ucidere în masă, sclavie și crime împotriva umanității (în cadrul proceselor de la Nuremberg), în 1951 toți erau deja eliberați și cooptați în companiile germane , unii chiar la pupilele desprinse din defuncta I.G. Farben. De exemplu, domnul Carl Wurster, a fost boss la BASF pînă în 1974, deși în timpul războiului și-a adus și el contribuția la producerea gazului Zyclon B. Rețeta e în mare aceeași ca și în cazul multor experți naziști, mai ales din zona militară, cooptați de învingători în vederea viitoarei lupte cu hidra comunistă, precum și a experților japonezi, responsabili pentru îngrozitoare experimente cu arme biologice, cooptați apoi de americani. Despre armele biologice puteți citi un material aici
Desigur, mai aproape de zilele noastre succesorii într-ale biznisului și-au cerut iertare pentru cele petrecute și înfăptuite de înaintașii lor, așa că sunt cît se poate de frecventabili în mai toate mediile, pentru că, în fond, biznis is biznis, cum se zice.
Dacă trecem oceanul la oamenii Unchiului Sam, putem observa că necazurile cu Monsanto nu sunt de data recentă și că nu implică doar niște „primitivi” din cine știe ce colțuri de lume sau ceva găști de activiști ecologiști fanatizați de prea multe documentare. Dezvoltarea acestei companii, ca și în cazul Bayer, are la bază atît afaceri cu statul, inclusiv implicarea în atît de rentabile măceluri purtate prin ogrăzile altora.  Un exemplu faimos este ”Agentul Orange”, un erbicid și defoliant extrem de puternic, utilizat de armata SUA pe scară largă în timpul războiului din Vietnam, a fost produs de aceștia. La fel și alte chimicale cu toxicitate ridicată, între timp interzise.
Dacă scormoniți internetul sau publicațiile de specialitate puteți afla multe alte povești despre isprăvile acestor două companii și puteți intui destul de lejer cam care ar putea fi costurile acestor succese manageriale, precum și cine le va suporta, în grade diferite, e drept.  În încheiere, în locul unor concluzii pline de amărăciune, vă las un fragment din corespondența dintre administratori ai lagărului de exterminare de la Auschwitz și cei din cadrul companiei Bayer, pe marginea achiziționării a 150 de femei (deținute) „în cea mai bună stare de sănătate posibilă” pentru niște experimente medicale. Niciuna n-a supraviețuit experimentelor.

In the Auschwitz files correspondence was discovered between the camp commander and Bayer Leverkusen. It dealt with the sale of 150 female prisoners for experimental purposes: "With a view to the planned experiments with a new sleep-inducing drug we would appreciate it if you could place a number of prisoners at our disposal (…)" – "We confirm your response, but consider the price of 200 RM per woman to be too high. We propose to pay no more than 170 RM per woman. If this is acceptable to you, the women will be placed in our possession. We need some 150 women (…)" – "We confirm your approval of the agreement. Please prepare for us 150 women in the best health possible (…)" – "Received the order for 150 women. Despite their macerated condition they were considered satisfactory. We will keep you informed of the developments regarding the experiments (…)" – "The experiments were performed. All test persons died. We will contact you shortly about a new shipment (…)"[1]
Bibliografie:

luni, 10 octombrie 2016

Scapă de succes cu ajutorul 'sub-dezvoltarii personale'!



   În anii din urmă s-a putut observa o creştere considerabilă a ratei succesului în rândul tinerilor angajaţi ai corporaţiilor multinaţionale. Această creştere se datorează, în bună parte, numeroaselor ghiduri de dezvoltare personală şi leadeship care au inundat piaţa de carte şi rafturile angajaţilor în deceniul trecut. Oricât de ciudat ar suna, succesul, atunci când este distribuit democratic printre angajaţi, produce dezechilibre majore la nivelul organizaţiei de afaceri, afectând în mod serios productivitatea şi profiturile. Practic, parcurgerea şi asumarea sfaturilor oferite de ghidurile de dezvoltare personală şi leadership au făcut ca nivelul succesului printre angajaţii întreprinderilor să ajungă la cote nemaiîntâlnite până acum. Există, bineînţels, diferenţe majore între nivelurile statistice ale succesului real obţinut şi cele ale succesului perceput, însă acestea contează prea puţin pentru angajaţii înşişi, care, indiferent de poziţia deţinută în ierarhia firmei, adoptă postura liderului, afişând o încredere de sine necorespunzătoare funcţiei, anunţând subit floor meeting-uri, aruncând priviri aprobatoare sau dezaprobatoare pe deasupra ramei ochelarilor (cu dioptrii sau fără, după caz), bătându-şi pe umăr colegii, spunându-le că fac treabă bună, sau pasându-le sarcinile lor împreună cu deadline-urile corespunzătoare. Fiindcă foarte mulţi dintre angajaţi abordează acelaşi comportament simultan, activitatea economică a întreprinderii are de suferit enorm din pricina unor fenomene care deja au căpătat denumiri specifice în bibliografia de specialitate, cum ar fi cunoscutul meeting room frenzy (delirul şedinţelor anunţate simultan sau la intervale scurte) ori leapşa sarcinilor (sau Task, your it! după cum e cunoscut în limbajul corporatist internaţional). Aşa cum indică şi graficul următor, prezenţa prea multor lideri în structurile unei organizaţii de afaceri antrenează o scădere serioasă productivităţii:
 

vineri, 23 septembrie 2016

De ce nu votez toamna asta

©  Laurențiu Ridiche 
În prag de campanie electorală spațiul public autohton freamătă buimac prins simultan sub o teribilă ocupație și într-o stearpă revoltă. Douămiișașipele, după umila-mi părere de trăitor între aceste hotare și observator activ al bîlciului public numit viață politică și activism civic, a scos la iveală prin scandaluri precum HexiPharma și recenta epidemie de rujeolă, complexele consecințe ale unor politici și strategii guvernamentale care au urmărit reformarea sistemului public de sănătate prin austeritate, externalizări de servicii, comasări și îmbrîncituri fățișe sau discrete înspre privatizarea totală sau parțială. Aflați de ceva vreme cu hălci bune din sistemul public de sănătate (în special a resurselor bugetare) în brațele unor privați și a interpușilor acestora deghizați în tehnocrați sau în experți de partid, undeva la mijloc între faliment și privatizare, am putut întrezări proporțile dezastrului rezultat și fundătura pe care se pășește tot mai hotărît. Au început să apară și morți care nu mai pot fi ascunși în acte și statistici îndulcite, fie că vorbim de victimele infecțiilor intraspitalicești post-Colectiv, fie de recenții copii decedați din cauza nevaccinării. Mormanele de cadavre – în special bătrîni și betegi săraci și/sau drogați/alcoolici – rezultați din cauza accesului dificil sau quasi imposibil la un tratament sau intervenții medicale, nu prea avem cum să-I cuantificăm deocamdată. Nu prea avem cum vedea un raport medical dedicat unei babe care a murit pentru că a ajuns după cîteva ore pe mîinile vreunui specialist la vreun spital (datorită comasării și lipsei de personal), care să spună că e altceva decît o moarte firească pentru vîrsta acesteia și pentru stadiul de neîngrijire. Că doar n-or spune că s-a născut într-un loc și mediu greșit sau că o banală resuscitare/injecție făcută mai devreme ar fi putut-o salva. Mai are rost să vorbim de cei morți datorită dependenței de droguri, lăsați cu tot mai puține posibilități de acces la un tratament și îngrijire în vederea dezintoxicării? De bătrînii răpuși de banale viroze și gripe datorate somnului pe stradă în timp de iarnă (în urma evacuării din fostele case naționalizate); de bolnavii mintal ascunși prin ospiciile țării, uciși de lipsa de îngrijire sau de experimente medicale coordonate de medici în parteneriat cu companii farmaceutice private? Acești învinși ai unei tranziții către nicăieri n-au dreptul de a fi contabilizați în registrul pierderilor datorate unor decizii politice, economice și sociale rezultate din strategiile de eficientizare și creștere a gradului de competitivitate a României elaborate de armate de experți indigeni și din afară. Rareori cînd sunt incluși, cu condescendență și întristări palide, în categoria victimelor colaterale, se găsesc fie cauze abstracte, fie țapi ispășitori de strînsură.

joi, 8 septembrie 2016

Scurte lămuriri pe marginea unei dispute - Ovidiu Țichindeleanu

Revin pe acest site fiindcă am fost sesizat in mod repetat despre nişte comentarii ale lui Alex Cistelecan care au generat indignare şi chiar furie, cam dincolo de limite acceptabile. Iată de pildă:
Alex Cistelecan just for the record: „n-am nimic cu scoala voastra de vara de la telciu. din partea mea faceti ce vreti - sezatori de goblenuri sau terapie de grup, ce va pica mai bine. dar nu va mai amagiti ca faceti teorie/filosofie.”
Alex Cistelecan: „dude, eu mi-am exprimat deja criticile fata de gandirea decoloniala, nu stiu ce alte discutii mai vrei. mi le-am expus si n-ati fost in stare sa veniti cu nici un raspuns decent, decat sa ma faceti eurocentrist (previzibil, but that was not the point) si sa va plangeti ca tonul meu nu-i destul de reverential. o fi el ironic dar pana acum sunt primul de pe la noi care a luat - sau a incercat sa ia - in serios paradigma cu pricina fara sa faca parte din ea. cat priveste obiectia mea de fond, ca e un idealism incoerent, parea sa cam fie acceptata. deci despre ce sa mai vorbim? cu telciu n-am nimic, decat ce am cu 'teoria' decoloniala. altfel imi inchipui ca o fi o tabara destul de simpatica pentru cine n-are bunici la tara.”
Să nu ne ascundem după degete: glumiţele din asemenea comentarii nu sînt doar “ironii”, ci puncteaza un fel de discurs al resentimentului, cu atît mai bizar cu cît atacă una din puţinele instituţii noi de cultură nonhegemonică, Şcoala de Vară de la Telciu, una care abia a apărut. Sub pretextul glumiţelor, sînt avansate delegitimări de ansamblu şi insulte. Asemenea gesturi genereaza furie. Şi nu orice fel de insulte, ci din cele de delegitimare, care fac parte, după cum am arătat în răspunsul meu la critica lui Alex, dintr-un anumit gen cultural, istoric: al conştiinţei “albe” a celui educat în ideea că el întrupează raţiunea/teoria, şi care se întîlneşte cu o diferenţă nonoccidentală/nonoccidentalistă contestatară. (Tereza Maria Diaz Nerio a numit, de pildă, acest gen cultural “rîsul genocidal al albului”; contextul nostru e însă, să zicem, mai uşurel). Şi iată: în continuarea criticii sale despre gîndirea decolonială ca “idealism incoerent” (teorie slabă etc.) , în comentariile despre Şcoala de vară, Alex simte nevoia să continue să spună: voi de fapt nu gîndiţi (citez: “nu va mai amagiti ca faceti teorie/filosofie”).
De ce? Care e necesitatea unei asemenea delegitimări, nechemate? Iar judecata orală a lui Alex se integrează într-o atitudine consistentă generală: în replica mea am încercat să arăt că, în articolul său, Alex folosea inclusiv acuza previzibilă a rasismului inversat (“decolonialii” sînt acuzaţi că îi “exotizează” pe occidentali) - care e prima reacţie a “conştiinţei albe” la resimţirea personală – dar la nivelul egoului individual - a implicării într-o lume rasializată. Iar faptul că, în interpretarea sa, a trecut complet pe lîngă principalul punct de pornire al gîndirii decoloniale, violenţa reală a modernităţii coloniale, reţinînd doar o luptă abstractă între teorii despre ideologii, arată tocmai cît de profundă poate fi fetişizarea raţionalităţii nelocalizate şi dezîncarnate. Încă o dată: nu e vorba de rasism aici, ci de un eurocentrism pronunţat din dorinţa de apărare a părţii critice, emancipatoare, a modernităţii occidentale. Acum, dacă e să vorbim de teorie şi deficienţele sale, lectura a 3-4 surse nu justifică asemenea judecăţi “filosofice” pronunţate despre o paradigmă întreagă (care include deja articularea unor diferenţe interne enorme); mai mult, hermeneutica lui Alex rămîne monotopică; şi încă mai greu de justificat, la nivel teoretic, e faptul că articolul său ignoră cu desăvîrşire un corp teoretic local şi regional de raportare locală la teoria critică decolonială - inclusiv la intersecţie cu gîndirea marxistă! - care s-a dezvoltat autonom şi e cît de cît semnificativ.
În ce mă priveşte, cred că am refutat la momentul respectiv interpretarea sa teoretică punct cu punct, dar în moduri care acceptă limbajul său (ceea ce mi-a fost reproşat) şi care deschid la dezbatere: gîndirea decolonială nu e un idealism, ci un materialism istoric revizuit (atenţie aici la confundarea planurilor politice şi epistemice!); nu goleşte de negativitate conceptele critice occidentale, ci vine cu propriile negaţii, care sînt, după cum s-a văzut, ininteligibile pentru stînga eurocentrică; nu înlocuieşte “clasa” cu rasa – aici se evidenţiază o neînţelegere semnificativă a conceptului de rasă, dar care necesită discuţii ulterioare etc.; apoi: instrumentele filosofiei occidentale nu ajung pentru înţelegerea filosofiei nonoccidentale; tradiţia critică occidentală nu “acoperă” direcţiile de critică a modernităţii capitalist-coloniale din tradiţii critice nonoccidentale; puterea necesară, în contextul nostru, a mişcării decoloniale de a respinge atît etno-naţionalismul, cît şi capitalismul; importanţa conceperii tranziţiei ca o colonizare, în sens literal, nu metaforic, etc; toate aceste puncte necesită discuţii suplimentare. (Şi apropo, a fost inclusă replica mea în numărul Vatra care a reluat discuţia din CriticAtac, sau o parte a discutiei? Nu am mai primit niciun semn după invitaţia lui Alex.)
Cît despre calificarea poziţionalităţii sale ca eurocentrism, problema nu e dacă era previzibilă, ci dacă e adevărată – iar Alex şi-a afirmat singur eurocentrismul! Mai mult, nu e vorba aici de o acuză, fiindcă am încercat să desluşesc, la nivel epistemic, care sînt tipurile specifice ale centrării şi neînţelegerii în cauză, nu să vorbesc despre ceva ca neînţelegerea totală (eurocentrismul lui Alex Cistelecan e foarte diferit de cel al unor critici europenişti de dreapta, de pildă, pe care l-am criticat cu alte ocazii). În acelaşi sens, am încercat să (re)găsesc şi punctele comune: critica imperialismului şi capitalismului; riscul culturalismului şi al istorismului; supralicitarea revoluţiei, etc.
Poate că obişnuinţa educată de a fi vocea raţiunii sau un efect al primului marxism e ceea ce l-a făcut pe Alex să se ducă singur înspre extreme care nu îi sînt caracteristice în alte contexte; dincolo de mici meciuri personale şi o încrîncenare a egoului rănit, nu văd de ce ar continua pe acelaşi drum. Că e vorba de un ego rănit o confirmă chiar el, indirect: “sunt primul de pe la noi care a luat - sau a incercat sa ia - in serios paradigma cu pricina fara sa faca parte din ea”. O nu, Alex nu e nici primul, nici singurul, decît din propria-i perspectivă. Însă fără îndoială a luat paradigma în serios prin munca de lectură pe care a făcut-o, iar pentru asta îl apreciez. Nu mă pot face însă că nu observ gesturile de delegitimare, chiar dacă accept că iesirile resentimentare ocazionale sînt recurente în interiorul stîngii, în contextul unei hegemonii prelungite şi fără sfîrşit aparent a dreptelor.
Sînt convins că dialogul va continua, şi rămîn deschis. Şcoala de la Telciu şi cititorii lui Mignolo continuă să crească, indiferent de dezbaterea aceasta, dar poate că vor creşte şi ca urmare a acestui dialog.

duminică, 7 august 2016

Ce ne spune Untold-ul despre societatea românească prezentă?

foto:ZiardeCluj

La prima vedere am putea constata care sunt gusturile muzicale ale actualei generații urbane și încontro bate euforicul vînt al coolness-ului. Dar Untold-ul, prin ambele sale ediții de pînă acum, e mai mult de atît, nu e doar despre muzici, tendințe vestimentare și entertainment pentru cei care-și permit. Pentru cei învîrtoșați de lupta anticorupție – și mulți dintre cei care au luat parte la festivalul mamut sau care se uită cu jind la un astfel de festival, visînd ceva similar pentru urbea lor „înapoiată” sunt dezgustați de amploarea corupției autohtone – Untold-ul este și despre corupție, despre îngăduința față de corupția bine îmbrăcată și bine branduită. După cum au arătat o serie de articole mai vechi sau mai noi, precum și recentele controale ale Curții de Conturi, festivalul s-a croit pe acte de corupție, pe deturnarea unor fonduri publice întru profitul și visele de mărire ale unor reprezentanți ai noii generații de „băieți deștepți” cuplați la bugetele publice. Dar în mintea larg deschisă a multor untoldiști astfel de tunuri sunt acceptabile, ba chiar semne ale calităților antreprenoriale ale inițiatorilor și organizatorilor. Chiar semne ale unui parteneriat public-privat reușit, cu rol benefic în sensul creșterii calității vieții și divertismentului pentru urbea clujeană și dovezi că administrația clujeană e mult mai deschisă față de nevoile culturale ale generațiilor recente. Corupția nocivă și demnă de dispreț e aia cu politicieni care-și iau comisioane și cu medici care-și revendică plicul, restul e o nespusă poveste despre succes și trai bun.
Untold-ul este și despre abuzul autorităților, despre încălcarea legilor și despre confiscarea spațiului public în interesul unui eveniment privat. S-a scris despre acest aspect, evidențiindu-se atît proporțiile abuzurilor, cît și despre modul în care au fost șmenărite o serie de prevederi legale. Din nou toleranță și chiar complicitate din partea multor tineri cărora în alte contexte le put ilegalitățile și abuzurile statului.
Untold-ul este și despre segregare, despre cum accesul în spațiul public se face în baza portofelului, pentru că nu avem de-a face cu un eveniment exclusivist organizat într-un spațiu privat.
Untold-ul e și despre deturnarea /aservirea infrastructurii publice în interesul unor privați și a unor categorii de cetățeni care-și permit să plătească. Cămine studențești și-au evacuat studenții pentru a putea deservi un eveniment, spitale au eliberat saloane și paturi pentru untoldiști, au amînat intervenții chirurgicale etc. Mă întreb, oare la urgențe aveai prioritate doar în funcție de gravitatea urgenței sau și în funcție de brățara de untoldist?
Untold-ul e și despre locuire și nu mă refer doar la creșterea prețurilor pentru chirii, pentru că aici alți factori au o contribuție semnificativ mai mare, ci despre faptul că au fost cazuri de chiriași (fără contracte de închiriere, evident) puși pe liber cîteva zile pentru ca proprietarii să valorifice această oportunitate, alternativa fiind pierderea chiriei (că la cîtă cerere există, se găsesc repede înlocuitori) sau creșterea acesteia pentru a compensa pierderile.
Untold-ul e și despre calitatea vieții în oraș, pentru că mii de clujeni au fost afectați atît de poluarea fonică specifică unui astfel de eveniment, cît și de paralizarea traficului sau de schimbarea unor trasee de transport public.
Untold-ul e și despre toleranța selectivă a autorităților față de consumul de droguri, autorități care în alte contexte nu ezită să înhațe și să pedepsească exemplar niște tineri teribiliști prinși cu cîteva grame de iarbă sau împărțind un pet de bere în public.
Untold-ul e și despre cum se imaginează o bună parte din untoldiști, ca întruchipare a ce are mai bun și mai emancipat o generație și societatea autohtonă în general, despre cum cei care se adună la un festival de muzică populară sau la o manifestare cu manele și mici sunt priviți și descriși ca rebuturi ale societății, semne ale înapoierii și factor major care împiedică dezvoltarea/civilizarea României și care afectează calitatea vieții ”lumii bune”.
Untold-ul (ca și alte festivaluri private finanțate baban din fonduri publice) e și despre prioritățile autorităților, atît în materie de cultură și educație, cît și în plan economic și social. E și despre așteptările celor care vor o țară ca afară și cam ce înțeleg ei prin asta și cum țara asta ca afară e menită în principal pentru anumite categorii de populație, restul fiind doar piedici și reziduri inestetice ale unei lumi care se încăpățînează să nu elibereze scena așa grabnic cum se dorește.
Untold-ul e și despre irelevanța vocilor care nu gustă/se revoltă față de maniera în care sunt construite și în care se desfășoară astfel de evenimente mamut. Vocea lor e privită ca ridicolă și isterică, exprimînd frustrări și/sau înapoieri mentale atît de către autorități, cît și de către publicul care participă sau ar participa la astfel de manifestări emancipatoare.
Puteți adăuga voi alte observații, că sigur mai sunt.


joi, 14 iulie 2016

Berevoești. Satul și statul tot mai minimal


photo: www.sursata.ro

Nici n-au apucat bine deținuții din penitenciarele țării să-și arunce pîinea în semn de protest față de condițiile din multe închisori ale patriei că autoritățile contraatacă în trombă cu cazul Berevoești, punînd sub nasul încins al opiniei publice un scandalos caz de sclavie în România contemporană. Pe scurt – pentru că detaliile cazului s-au răspîndit deja prin mass-media – din 2008 în ghetto-ul Gămăcești al menționatei comune argeșene aproximativ 60 de persoane din medii sărace, ademenite cu o muncă și-un blid de mîncare sau pur și simplu luate cu japca, au fost forțate să lucreze la munci gospodărești, la tăiat ilegal de lemne și alte activități, fiind adeseori torturate, înfometate, bătute, violate și ținute în lanțuri. Intervenția în forță a Jandarmeriei, DIICOOT și alte structuri ale Ministerului de Interne care au mobilizat efective impresionante a avut izul unui veritabil spectacol mediatic, parcă menit să compenseze prin grandoare impotența tot mai vizibilă a autorităților cînd e vorba de exercitarea curentă a atribuțiilor de protejare a cetățenilor în fața diferitelor forme de abuz. Cu cea mai apropiată secție de poliție la aproximativ 15 km (la Schitul Golești, conform informațiilor primite de la un berevoieștean) în urma numeroaselor reforme și reorganizări administrative menite să facă aparatul polițienesc mai suplu prin comasarea unor secții de poliție, nu e de mirare că în Berevoești, ca și în alte sate, sancționarea diferitelor tipuri de abuzuri rămîne într-o mare măsură în sarcina comunității locale, a cetățenilor. Totuși, timp de 8 ani nimeni din localitate nu a luat atitudine în legătură cu acest caz, nu a anunțat autoritățile și, mai mult, cei mai mulți susțin că n-aveau habar de cele petrecute. Iar acum tirul comentatorilor este îndreptat asupra ”lașității colective” a berevoieștenilor și indiferența față de suferința semenilor schingiuiți de cîțiva întreprinzători locali. Cum s-a putut petrece așa ceva?
Prin explicațiile pe care le avansez în rîndurile următoare nu încerc să minimalizez cazul de la Berevoești și nici să disculp pe cei din comunitate care, foarte probabil, aveau minime informații despre acei oropsiți. Încerc doar să lămuresc niște aspecte legate de modul în care unele abuzuri sunt percepute în lumea satului, de efectele cauzate de absența unor servicii sociale funcționale și despre cum funcționează ghetoizarea și segregarea în folosul unor sforari din administrația publică și în folosul unor întreprinzători din rîndul propriei comunități.

Berevoești. Satul și statul tot mai minimal


photo: www.sursata.ro

Nici n-au apucat bine deținuții din penitenciarele țării să-și arunce pîinea în semn de protest față de condițiile din multe închisori ale patriei că autoritățile contraatacă în trombă cu cazul Berevoești, punînd sub nasul încins al opiniei publice un scandalos caz de sclavie în România contemporană. Pe scurt – pentru că detaliile cazului s-au răspîndit deja prin mass-media – din 2008 în ghetto-ul Gămăcești al menționatei comune argeșene aproximativ 60 de persoane din medii sărace, ademenite cu o muncă și-un blid de mîncare sau pur și simplu luate cu japca, au fost forțate să lucreze la munci gospodărești, la tăiat ilegal de lemne și alte activități, fiind adeseori torturate, înfometate, bătute, violate și ținute în lanțuri. Intervenția în forță a Jandarmeriei, DIICOOT și alte structuri ale Ministerului de Interne care au mobilizat efective impresionante a avut izul unui veritabil spectacol mediatic, parcă menit să compenseze prin grandoare impotența tot mai vizibilă a autorităților cînd e vorba de exercitarea curentă a atribuțiilor de protejare a cetățenilor în fața diferitelor forme de abuz. Cu cea mai apropiată secție de poliție la aproximativ 15 km (la Schitul Golești, conform informațiilor primite de la un berevoieștean) în urma numeroaselor reforme și reorganizări administrative menite să facă aparatul polițienesc mai suplu prin comasarea unor secții de poliție, nu e de mirare că în Berevoești, ca și în alte sate, sancționarea diferitelor tipuri de abuzuri rămîne într-o mare măsură în sarcina comunității locale, a cetățenilor. Totuși, timp de 8 ani nimeni din localitate nu a luat atitudine în legătură cu acest caz, nu a anunțat autoritățile și, mai mult, cei mai mulți susțin că n-aveau habar de cele petrecute. Iar acum tirul comentatorilor este îndreptat asupra ”lașității colective” a berevoieștenilor și indiferența față de suferința semenilor schingiuiți de cîțiva întreprinzători locali. Cum s-a putut petrece așa ceva?
Prin explicațiile pe care le avansez în rîndurile următoare nu încerc să minimalizez cazul de la Berevoești și nici să disculp pe cei din comunitate care, foarte probabil, aveau minime informații despre acei oropsiți. Încerc doar să lămuresc niște aspecte legate de modul în care unele abuzuri sunt percepute în lumea satului, de efectele cauzate de absența unor servicii sociale funcționale și despre cum funcționează ghetoizarea și segregarea în folosul unor sforari din administrația publică și în folosul unor întreprinzători din rîndul propriei comunități.

miercuri, 13 iulie 2016

We're all in this together: cum să ascultăm muzica ultimului campionat european de fotbal



Impresiile lăsate de recent încheiatul Campionat European de fotbal sunt încă proaspete în memoria iubitorilor de fotbal; Portugalia sărbătorește obținerea primului său trofeu european, în timp ce, probabil, francezilor încă nu le vine să creadă că, pe teren propriu, nu au reușit să învingă o echipă care în grupe nu a reușit să facă decât remize, iar în traseul de până în finală a câștigat doar un singur meci în răstimpul celor 90 de minute regulamentare. Analizele sportive nu sunt însă punctul meu forte, așa că am să le las pe seama celor cu adevărat pricepuți. Ceea ce aș vrea să discut în rândurile ce urmează este unul dintre aspectele auxiliare ale acestei competiții sportive, unul, cred că am să pot dovedi, deloc insignifiant, ale cărui consecințe merg dincolo de rezultatele unui campionat european de fotbal.


Cu ocazia vizionării finalei, am avut ocazia să descopăr că acest eveniment a fost precedat de o ceremonie de închidere a competiției. Știam (ca să-mi atenuez un pic ignoranța) de existența unei ceremonii de deschidere a Jocurilor Olimpice sau de melodiile dedicate campionatelor mondiale de fotbal (de la celebrul Waka Waka al Shakirei), dar nu mai văzusem niciodată până acum o ceremonie de închidere a campionatului european. Cu ocazia asta am aflat că există și pentru această competiție un theme song, interpretat de celebrul dj francez David Guetta și de vocalista suedeză Zara Larsson, intitulat This One’s For You. Însă, mai mult decât această simplă melodie, cele aproximativ 7 minute de dinaintea startului partidei au fost destinate unui spectacol complex în care muzica, alături de coregrafie, imagini, simboluri și efecte speciale, a avut un rol covârșitor. Ideea marcării unor evenimente importante printr-un demers ceremonial sau spectacular nu este una nouă, însă configurația specifică a manifestărilor actuale de acest gen este datorată eforturilor permanente ale statelor-națiune moderne (și mai apoi a structurilor supra-naționale) de a-și consolida legitimitatea și de a-și asigura hegemonia discursivă. Muzica a fost astfel prezentă în toate momentele ce articulau națiunea, de la sărbători naționale, laice sau religioase, la comemorarea evenimentelor sau a figurilor importante din panteonul național. Aceste „tradiții inventate” au jucat dintotdeauna rolul de vehicol ideologic, prin intermediul lor putând fi forjată, într-un mod subtil și nu întotdeauna explicit, viziunea „corectă” asupra lumii, relațiile de putere prevalente la un moment dat.

În această tradiție a momentelor cu semnificații speciale s-a înscris și ceremonia de închidere a Campionatului European de fotbal. Un eveniment care reunește cele mai bune echipe ale continentului este cu siguranță un moment înzestrat cu multiple semnificații culturale și politice care merg de la nivel regional (vezi cazul competiției dintre  trei echipe provenite din UK, Țara Galilor, Irlanda de Nord și Anglia, sau cazul Spaniei, câștigătoarea din 2012, a cărei echipă era formată predominant din jucători de la FC Barcelona, fapt ce a scos din nou la iveală orgoliile regionale ale catalanilor), până la cel național sau internațional. Pentru a fi eficientă (profitabilă) industria spectacolului, ca orice altă industrie, este nevoită să își îmbunătățească în permanență mijloacele de producție specifice și să își mărească necontenit raza de acțiune. Debord, reformulându-l pe Marx, afirma că întreaga viață a societăților moderne „se anunță ca o enormă acumulare de spectacole”. Franța, țara care a organizat campionatul, a investit în festivitățile de deschidere și de închidere ale competiției o simbolistică aparte, una care să reflecte atât particularitățile sale ca națiune distinctă, cât și realitățile sociale și politice ale lumii contemporane.

Dacă avem în minte un alt scurt citat din Debord – „tot ce era trăit nemijlocit s-a exilat într-o reprezentare” – putem decripta mai ușor întreaga punere în scenă prilejuită de festivitatea de deschidere a campionatului: organizatorii au construit o imagine a Franței prin recursul la simboluri ale unor momente cheie din istoria țării, simboluri menite să facă palpabil un trecut glorios și prosper într-un prezent măcinat de crize. Într-adevăr, Franța se confruntă de câteva luni cu ample proteste de stradă (care, însă, nu și-au găsit prea mult ecou în presa românească) îndreptate împotriva unei noi legi a muncii care nu ar face decât să adâncească precarizarea unor largi categorii sociale; la aceasta se adaugă ascensiunea unor formațiuni de extremă dreaptă precum Frontul Național sau atentatele teroriste aflate în directă legătură cu eșecul acestei țări în demersul de integrare socială a imigranților (cea mai mare parte a acestora provenind din fostele colonii) și cu politica sa externă intervenționistă. În acest context deloc promițător, spectacolul ceremoniei de deschidere și-a propus să reactiveze în mentalul colectiv simboluri bine cunoscute precum grădinile de la Versailles, dansurile de cabaret din La Belle Ėpoque sau refrenele cîntate de Edith Piaf despre cât de roz era viața in Franța postbelică. Începutul festivității este dominat de profilul unei Franțe puternice, imagini precum cea a grădinilor imperiale sau muzica și dansul de cabaret fiind o trimitere la puterea imperială și colonială care era Franța la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Odată cu apariția superstarului David Guetta, repertoriul muzical virează spre o direcție internațională, sau occidentală mai bine zis, dj-ul francez având pregătit un potpuriu de hituri pop, mai vechi sau mai noi. Finalul ceremoniei este dedicat piesei oficiale a turneului, This One’s For You. Prin înălțarea falică a unui turn Eiffel, spectacolul realizează o ultimă volută prin care se întoarce la simbolistica națională inițială, conturând astfel imaginea unui stat triumfător, cu un profil național bine definit și conectat în același timp la dinamicile culturale internaționale.

Pentru ceremonia de final, muzica are un rol chiar mai important decât a avut-o la început. În realizarea acestui spectacol au fost antrenați un număr impresionant de muzicieni: 20 de instrumentiști, fanfara Departamentului de Pompieri din Paris și a Gărzii Republicane Franceze și corul Radio France. Debutul show-ului are în prim plan o mini orchestră de cameră, cu tot cu dirijor, care acompaniază interpretarea la acordeon a piesei Seven Nation Army a trupei The White Stripes; o melodie ritmată și plină de energie, numai bună pentru a da tonul unei reprezentații capabilă să pună în mișcare resursele colective ale unei competiții continentale. Prin apariția lui David Guetta în scenă, spectacolul reușește să aducă laolaltă două medii de exprimare acustică diferite, cel acustic și cel electronic, și, totodată, două estetici muzicale diferite, cea a muzicii culte occidentale și cea a culturii dance. Folosirea unui grup restrâns de muzicieni formați după canoanele muzicii savante nu este întâmplătoare; aceștia, prin vestimentația lor specifică sălii de concert și prin prezența unui dirijor care să conducă ansamblul (chiar dacă cei câțiva muzicieni erau cu siguranță capabili să se coordoneze și singuri) reprezintă o mostră a ceea ce occidentul civilizat a considerat, secole de-a rândul, a fi arta autentică. Chiar dacă trimiterile la autonomia esteticului și la desăvârșirea artei europene sunt aici realizate prin intermediul unor „reprezentări” și nu prin conținutul muzical propriu-zis, acestea sunt suficiente pentru eficiența demersului spectacular și au capacitatea de a transfera o parte a capitalului lor de autenticitate și intervenției lui Guetta (care e deja faimos pentru lipsa sa de „autenticitate”: prestații live cu mix-uri gata făcute, puse direct de pe memory stik-uri și, în general, tot performance-ul său scenic pe care mulți îl acuză de impostură). Desigur, melodia oficială este lăsată pentru finalul show-ului, final care aduce cu sine alăturarea tuturor actanților muzicali: fanfara, ansamblul de instrumentiști, platanele lui Guetta și solista Zara Larsson. Suprapunerea tuturor acestor forme de manifestare muzicală într-un spectacol coerent și de sine stătător are ca efect realizarea unei totalități artistico-ideologice care face o trimitere directă la unitatea națiunilor de pe continentul european. Însă, ca discurs ideologic, spectaclul de închidere a campionatului nu reprezintă decât ceea ce, în cuvintele lui Adorno, se cheamă o falsă totalitate, un întreg antagonistic care nu reușește să exprime contradicțiile societății prezente.
Cheia înțelegerii relațiilor economice și sociale care au stat la baza competiției și, de fapt, a altor inițiative similare este tot una muzicală, sau, mai bine zis, una audio-vizuală. Videoclipul piesei This One’s For You este întruchiparea perfectă a spectacolului total. Povestea prezentată aici este cea a unui tânăr cu o ținută smart casual care călătorește la clasa I a unei aeronave (cel mai probabil cu destinația Paris); pe timpul zborului, călătorul nostru vizionează un scurt film pe un ecran amplasat în fața sa, în care se succed diferite scene cu copii și tineri jucând fotbal în diferite colțuri ale lumii; în film apar, bineînțeles, și David Guetta, însoțindu-i pe jucători, și Zara Larsson, interpretând melodia piesei în diverse decoruri și ținute; la finalul filmului, călătorul nostru zâmbește mulțumit, în timp ce zborul său continuă lin. Detaliul esențial al videoclipului sunt însă locațiile în care acesta a fost filmat și categoriile sociale din care fac parte personajelor sale. Toate scenele cu fotbal se petrec în cartiere sărace, în favele sau chiar în locuințe afectate de bombardamente. Așa cum personajul călătorului este compus din detalii care sunt tot atâtea semne ale distincției sale de clasă (vestimentație, călătoria la clasa I), multitudinea de personaje implicate în jocul de fotbal sunt deasemenea investite cu trăsături ale apartenenței lor sociale: vestimentație sumară, murdară și neîngrijită, exprimarea nedisimulată a emoțiilor sau vitalitatea corporală datorată, în imaginarul burghez, muncilor fizice sau contactului nemijlocit al celor din clasele inferioare cu natura. Dacă tânărul din avion este un personaj cosmopolit, fără o apartenență rasială sau națională sesizabilă, tinerii amatori de fotbal au cu toții o identitate bine conturată, fie ea rasială, etnică sau culturală. Bomboana de pe colivă o reprezintă scena în care Guetta împarte niște tricouri unor copii dintr-o mahala săracă,iar singurul moment notabil (dar foarte scurt și amplasat abia spre final) este acela în care un grup de fete își demonstrează, în aplauzele băieților de pe margine, virtuozitatea în mânuirea balonului rotund.

Întreg videoclipul este construit așadar ca o poveste în poveste, în care povestea-ramă este cea a tânărului cosmopolit care are parte de o călătorie plăcută spre Paris, o plăcere sporită și de vizionarea unei euforii fotbalistice pe burta goală. E adevărat că acest sport are o importantă tradiție populară, fiind unul dintre sporturile preferate ale clasei muncitoare, însă această clasă nu se mai regăsește astăzi decât în poziția de consumator pasiv, fotbalul devenind o afacere profitabilă condusă de miliardari de diverse proveniențe. Însă asta nu împiedică asocierea sa în continuare cu un anumit spirit popular, de activitate și bucurie colectivă. În videoclipul de față spiritul popular este tradus exclusiv prin jocul voios al unor tineri proveniți din cele mai sărace zone din lume. Cealaltă poveste este, așadar, cea a sărăciei și a războiului, o poveste spusă însă cu mare pasiune, care se oferă (este oferită, ca parte din serviciile companiei de zbor, poate) privirii detașate a tânărului nostru frumos; o porție consistentă de poverty porn care este consumată cu zâmbetul pe buze. De fapt, însăși titlul piesei, This One’s for You, trimite cu gândul la o marfă, la un produs oarecare care este oferit clientului, asta în ciuda faptului că versurile din refrenul cântecului conțin îndemnuri de genul „We’re all in this together” sau altele asemenea. În afara faptului că afirmă și întărește distincțiile și ierarhiile de clasă existente în societatea capitalistă, acest videoclip aduce în prim plan și plăcerea care vine odată cu consumul de mărfuri, iar acum produsul consumat nu este altceva decât un produs derivat al funcționării econoniei de piață – sărăcia și marginalizarea zonelor de periferie a capitalului global.

Dacă în cadrul ceremoniei de deschidere, accentul era pus pe imaginea Franței ca stat puternic și cu o tradiție culturală importantă, pentru închidere, organizatorii au mizat pe transmiterea unui mesaj de conciliere a tradițiilor și de unitate a națiunilor europene; videoclipul piesei oficiale merge chiar și mai departe, insistând asupra reunirii sub stindardul fotbalului a diverselor regiuni ale lumii. Acest tip de mesaj este cu atât mai necesar acum când, după mai mulți ani de criză și austeritate, Uniunea Europeană cunoaște un puternic deficit de legitimitate, Marea Britanie tocmai a votat pentru părăsirea Uniunii, iar statele europene se întrec în a ridica garduri/ziduri la granițe și în a evita cât mai mult posibil găzduirea refugiaților. Așadar, unitatea europeană văzută prin prisma muzicii și spectacolelor de la Euro 2016 nu e decât una rezervată celor bine îmbrăcați și posesori de bilete la clasa I; cei aflați în această categorie au libertate deplină de mișcare, pe când locuitorilor de la marginea orașelor/societății nu le rămâne de făcut decât să bată mingea pe străzi neasfaltate sau pe terenuri de sport dezafectate, primind din când în când tricuri și mingi în dar din Occident, după ce acesta a avut grijă, în prealabil, să onoreze un contract de livrare de armament actorilor politici din zona respectivă. Videoclipul piesei oficiale a competiției nici că putea reflecta mai bine criza actuală a Europei: libertatea de mișcare este rezervată doar capitalului, mărfurilor și serviciilor (și posesorilor acestora), nu și forței de muncă din Est, lipsită de orice perspectivă de ascensiune socială și condamnată la apariții exotice în produsele de divertisment ale Vestului. Oricât de convingător ar cânta Zara Larrson „We’re all in this together” și oricât de multe acorduri majore ar însoți acest text, realitatea e cu totul alta: suntem, cu toții, parte a aceluiași sistem socio-economic mondial, dar nu suntem cu toții de aceiași parte a baricadei. Nu, migranții care își riscă viața traversând Mediterana nu sunt în aceeași tabără cu bancherii din City-ul londonez, și nici cei plecați la muncă din Estul Europei nu sunt tovarăși de drum cu multinaționalele care vor avea de beneficiat de pe urma unui tratat ca TTIP-ul. Lipsa de discernământ între configurația specifică și nevoile diferitelor clase sociale și amalgamarea reprezentărilor acestora într-un produs de divertisment reprezintă cu acuratețe falsa totalitate descrisă de Adorno, fiind totodată și motivul pentru care mesajul de unitate transmis prin intermediul acestei competiții sună fals.     

                                        

Comentarii

Translate this blog