În festiva lună decembrie, fie că vrem fie că nu vrem, fie că ne place sau nu ne place, toată lumea cântă colinde. Începând cu Fuego şi până la lelea din vârful dealului, colinda se află pe buzele tuturor. De ce? Păi cum de ce? Pentru că aşa e tradiţia. Care tradiţie?
În societatea contemporană, fenomenul colindatului e o formă fără fond, o activitate menţinută artificial în viaţă, conectată la aparate, al căror principal scop este unul economic; sunt resuscitate acum sensibilităţi religioase şi nostalgii ale unei societăţi în mare parte urbanizată abia de două trei generaţii. Odată cu modernitatea a venit şi moartea colindei, dar asta nu înseamnă că modernitatea trebuie blamată, ci mai degrabă trebuie evaluată lucid întrebarea recentă „ce se pierde atunci când se câştigă ceva?” (H. R. Patapievici) şi consecinţele ei. Cu siguranţă societatea tradiţională se pierde, iar cosmetizarea, folclorizarea şi decontextualizarea faptelor de folclor reprezintă cu siguranţă cea mai păguboasă alternativă.
Una dintre principalele confuzii care însoţeşte colinda este asimilarea ei unui alt gen muzical, specific tot sărbătorilor de iarnă, şi anume cântecul de stea. Spre deosebire însă de colind, cântecul de stea nu este o creaţie ţărănească, ci are o provenienţă semi – cultă; aceste cântece au fost compuse de preoţi sau de dascăli cu scopul de a înlocui colindele ţărăneşti al căror text nu era de factură creştină de cele mai multe ori. Astfel, cântece de genul „O, ce veste minunată”, „Sus la poarta raiului”, „Moş Crăciun” etc sunt impropriu numite colinde. Colindele în adevăratul sens al cuvântului sunt o prezenţă insesizabilă pe canalele media.
Printre cele mai importante contribuţii la studiul colindelor a avut-o etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, care defineşte şi teoretizează ritmul colindelor, denumit de el giusto – silabic bicron. Giusto – silabic are în vedere un ritm precis delimitat şi menţinut pe toată durata colindei, care are la bază opoziţia dintre o silabă scurtă şi una lungă - de unde şi denumirea de bicron. Bicronismul însă nu se întâlneşte în limba română literară, standardizată, ci doar răzleţ în unele dialecte regionale (în Transilvania de exemplu) sau în limbile altor popoare (cum ar fi germana). Acest aspect, coroborat şi cu analiza textelor cu vădite influenţe precreştine, a determinat pe unii cercetători să avanseze ideea că geneza colindelor este anterioară formării limbii române.
Cel mai mare prejuduciu adus colindei de către societatea contemporană este prezentarea ei doar ca un simplu act de divertisment. Timpurile noastre intens secularizate au înlocuit ritualicul cu festivul, recreativul, distractivul. Pentru ţăran însă, colinda reprezenta un ritual ce avea menirea de a-i asigura binevoinţa zeului pentru noul an. Astfel, intervenţiile la textul sau melodia consacrată a colindei erau considerate nefaste de către membrii comunităţii. Şi maniera de interpretare era investită cu semnificaţii precise: colindătorii trebuiau să cânte în aşa fel încât să nu exsiste pauze între strofele colindei, existând credinţa că prin acele pauze se pot strecura duhurile rele. Tot în acest scop, grupul de colindători se aranja pe două rânduri în dreptul mesei sau chiar formând un cerc în jurul acesteia. În acest caz masa urma să fie înconjurată în ritm de dans în timpul cântatului, gest cu aceleaşi conotaţii magice profilactice. Colinda nu mai este colindă când toate aceste gesturi semnificante sunt eliminate; caracterul funcţional, ce reprezenta o importantă determinantă a stilului, se pierde, iar astăzi colindele nu mai valorifică decât aspectul estetic (sau pseudo – estetic dacă ar fi să judecăm valoarea artistică a celor mai multe din colindele ce le auzim astăzi de sărbători).
Scopul acestor rânduri nu este acela de a fi o lamentaţie referitoare la „vremurile bune de altădată”, nu le susţine superioritatea şi nici nu propune revitalizarea unor mentalităţi sau a unui context spiritual propriu lumii rurale până în secolul XIX. Am încercat mai degrabă o corectă definire a colindei şi o delimitare a ei faţă de transformările şi falsificările ce ne sunt prezentate la fiecare Crăciun sub anvergura termenului „tradiţie”. Lucrări mult mai complete şi mai complexe au scris cercetători precum Constantin Brăiloiu, Sabina Ispas, Iosif Herţea, Ioan Haplea, Traian Herseni ş.a. Colindele următoare constituie un bun exemplu pentru o mai bună înţelegere a celor spuse mai sus:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu