Coborârea de pe cruce - de Ioana Manta Cosma


Florina Ilis, „Coborârea de pe cruce”, Roman, Ediţia a II-a, revăzută. Ed. Cartea Românească, 2006, 461 p.
M-a ispitit cu geniu
Aş începe ambiţios, ca într-o reclamă la televizor, ca din spatele unei tarabe unde încerc sa îmi vând marfa. Iată-mă intrând în joc. E şi o dimensiune confesivă aici - am surâs când am citit prezentarea autoarei făcută de ediţia a II-a a romanului „Coborârea de pe cruce”. Poate şi cititorul meu o să se destindă la lectura de propagandă. Cumpăraţi cartea, autoarea este în top: „În anul 2006, Florina Ilis este singura scriitoare prezentă în Top 100 de femei de succes.” Succes în viaţa spirituală, fireşte. Succes, prin puterea creatoare, prin puterea de reprezentare a unor lumi atât de complexe. O prezentare asemănătoare ar propune lectura romanului pentru simplul fapt că autoarea lui este o bibliotecară, o clujeancă, o cetăţeancă fruntaşă.
Ne ispiteşte cu geniu. Să ne îndreptăm spre miezul lucrurilor, lumea romanului, care nu este şi a noastră; şi nu e nici măcar în top. O frază care se repetă obsesiv la protagonistul cărţii este cea pe care am parafrazat-o, „Te ispitesc cu geniu”. Sintagma sintetizează destinul lui Theo, un tânăr artist, luptător viteaz contra propriei lui mândrii, ispitit de formaţia şi sensibilitatea lui de artist, sfidează canoanele picturii de biserică. Mai multe cuvinte ar descrie actul creator al frescelor: ispită, luptă interioară, sacrificiu, pact (faustic). Un ochi se închide, altul se deschide în interior, ar suna o expresie eminesciană asupra ochiului interior.

Protagonistul renunţă, aşadar, câte puţin, la viaţa lui: studenţie (nu îşi termină facultatea pentru a putea picta biserica), prieteni şi viaţă socială (se retrage la mănăstire pe durata picturii), la iubire (o lasă pe iubita lui, Ana, să se căsătorească cu altcineva), la sănătate şi la vedere (orbeşte din cauza stăruinţelor de a termina pictura bisericii). Romanul este o căutare, o luptă cu propriile slăbiciuni, cu „demonul” creaţiei (care, în cazul de faţă, este mândria), cu exigenţa unui pictor.
Momentul coborârii de pe cruce – orbirea?
De ce orbeşte Theo? Cartea are şi ea frământări şi incertitudini asupra situaţiei, oscilând între mai multe perspective: superstiţie, magie, vrăjitorie, pedeapsa unui păcat, explicaţii medicale, ştiinţifice. Theo nu respecta sărbătorile, iar accidentul fatal a avut loc într-o duminică, când, ca de obicei, lipsea de la slujbă. Lui Theo i se cereau sacrificii pentru a termina pictura. Chiar el conştientizează: „cu cât mai multă iubire sacrificam, cu cât mai mult se înălţa arta mea, (...) acum sunt singur, n-am isprăvit biserica şi nu mai am ce da, mi se va lua lumina ochilor?!” (p. 431) Este un act de smerenie. Este o pedeapsă în urma sfidării lui Dumnezeu şi a propriilor limite: „voi isprăvi cu orice preţ această biserică şi de-ar fi să plătesc cu lumina, taci, trufie!” (p. 428) Ce se va întâmpla până la finalul cărţii? Dar dincolo de text? Cum continuăm drama creatorului pământean? Finalul propriu-zis al cărţii poate fi identificat cu momentul „Coborârii de pe cruce” – este încheierea patimilor, a avut loc sacrificiul printr-o moarte simbolică. Protagonistul coboară (definitiv?) de pe schelele din biserică, coboară din sacralitatea mănăstirii în oraş, de la viaţa ascetică la cea de familie.
O temă care vibrează pe parcursul romanului este credinţa. Însă niciunul dintre personajele din prim-plan (Theo, Daniel, părintele Ioan, Ana) nu are o credinţă fără frământări. Daniel, copilul crescut de un călugăr la mănăstire, duce o viaţă plină de întrebări nerostite, odată cu plecarea din spaţiul protector al mănăstirii. Şi el este ispitit, la rândul lui. Fata preotului din sat îl provoacă încă de când erau mici. Nici părintele Ioan nu e un călugăr oarecare, mereu controversat, ca şi părintele Zosima. În plus, oamenii îl caută pentru că face un lucru interzis oficial de biserică, deschide cartea şi citeşte din ea oamenilor. El îşi spune povestea vieţii, într-o confesiune atipică, faţă de Theo: un fost medic, convertit după experienţa războiului.
Nebuna care vine la mănăstire este, parcă, un personaj fellinian, acea femeie nebună, care trezeşte fantezii sexuale băieţilor. În cazul romanului, Daniel a stat la sânul ei odată, când era mic, iar Theo cedează ispitei, în iarba binecuvântată de lângă mănăstire.
Să punem reflectoarele asupra unor scene cu impact. Modernizarea mănăstirii este văzută prin ochii lui Daniel, care revine după ceva vreme acolo. Chiliile şi alte anexe au fost dărâmate şi înlocuite cu clădiri moderne, dotate cu tot confortul necesar. Noul stareţ explică „afacerile” pe care vrea sa le dezvolte într-un mod atât de normal, că nu îndrăznim să-l acuzăm. Şi nici Daniel nu o face, constată doar cu nostalgie schimbările.
Momentul în care Theo se retrage în peştera de lângă mănăstire este redat printr-o tehnică cu impact asupra cititorului. Personajul se dedublează şi apar două voci care se ceartă, una o ispiteşte pe cealaltă. Să fie tâlharul care a murit demult acolo sau Theo însuşi?
Scenele călătoriilor lui Theo în Italia şi Franţa sunt descrise cu mult realism. Ni se oferă nume de străzi, de piaţete, ceea ce dau multă veridicitate acestor povestiri. În acele spaţii, apar personaje interesante, cu care Theo ar fi putut începe vieţi noi, sau cum le numeşte el, vieţi posibile. Chemarea este, însă, alta. Destinul lui trebuie să se configureze în funcţie de sacrificiul de la mănăstire.
„Te ispitesc cu geniu”. Un geniu nu se poate supune regulilor. Arta picturii în biserică este prea mimetică pentru un artist, ea cere supunere, smerenie, un anumit mod de viaţă. Interesantă este şi povestea meseriei pe cale de dispariţie de pictor de biserică, dar şi tema noviciatului (pictorul meşter – Theo, Theo – Daniel, părintele Ioan – Daniel, părintele Ioan – Theo), a transmiterii unei meserii.
„Drăcuşorul estetic” al personajului
Cartea prinde contur odată cu lectura jurnalului lui Theo şi cu scrierea propriului jurnal de către Daniel. Iată şi aici un alt noviciat, o meserie de diarist moştenită. Există, deci, două voci narative ale romanului, prin cei doi naratori dramatizaţi. Daniel citeşte jurnalul lui Theo şi cu voce tare, ca să audă şi prietenul său a cărui vedere s-a stins. Theo ia distanţă faţă de textele sale şi le ascultă de pe o poziţie critică, sancţionând „drăcuşorul estetic” şi „reveriile romantice”. „Cum să nu râd? (...) Nu ţi-au sunat a gol cuvintele pompoase de mai înainte?”, se adresează cu zâmbetul pe buze lui Daniel. (p. 40) Replicile lui Theo au valoare de teorie literară. Într-adevăr, jurnalul e predispus la un stil afectiv, liric, sentimentalist, cu mult patos, având deseori pasaje desprinse parcă dintr-o poezie romantică. Jurnalul încurajează şi dezvoltă relaţia diaristului cu natura, cu divinitatea, cu propria persoană. Este exact ce încurajează acest roman, prin stilul confesiv al jurnalelor. Dacă ar fi să contemplăm fraza protagonistului tot în spaţiul teoretic, am putea analiza imaginea „drăcuşorului estetic”, cel care deformează realitatea şi o coboară de pe cruce, în ficţiune. Realitatea „se sacrifică” şi se transformă prin intermediul limbajului într-o hiper-realitate, cum spune şi Theo la un moment dat (aflat între două lumi, cea reală şi cea a tabloului său).
Theo ar putea să îşi înlocuiască jurnalul cu caietul de desene. De fapt, pictura de pe pereţii bisericii sunt o oglindire, un autoportret. Primele „icoane” pictate în biserică au fost şterse constant şi refăcute, până şi-au găsit adevărata expresie. Este echivalentul momentului de frământări interioare, de căutare a propriei identităţi, de căutare a cuibului lui Dumnezeu în interiorul său. Chipul pictorului, chipul divinităţii. Este şi motivul pentru care pânzele de ispiraţie religioasă ale lui Theo îi înfăţişează pe sfinţi cu ochelari de soare, îmbrăcaţi modern – ei sunt actuali, printre noi, în noi.
Aş încheia preluând vocea unui personaj, Theo, pentru a ocoli concluziile asupra unui roman prea complex pentru a putea fi cuprins în câteva cuvinte. „Cred că pictura e singura artă care ne învaţă să tăcem, în sensul real al cuvântului, pictura modernă păcătuieşte prin acel metalimbaj pe care îl creează în jurul ei, punând cuvintele s-o explice, pictura n-are nevoie de cuvinte, şi cred că adevărata tăcere mă poate învăţa numai pictura religioasă, să pictezi o biserică!” (p. 70)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog