INTERVIURI BONŢIDENE II - Conf. univ. dr.Edit Szegedi, partea I "Omul de cultură trebuie să rămână o prezenţă incomodă (nu neplăcută!) în societate"

Seria de interviuri bonţidene continuă să aducă în prim-plan noi truditori într-ale culturii. Luna aceasta am avut privilegiul de a discuta cu dna. Edit Szegedi, conf. univ. la Facultatea de Studii Europene din Cluj, simpatizantă şi promotoare a crezului bonţidean. În această săptămână publicăm prima parte a interviului urmând ca săptămâna viitoare să oferim şi continuarea. Lectură plăcută!

Rep.: Cum e să fii sas în România anului 2011?

Edit Szegedi: Ascultând o piesă căntată în gaelic (Runrig, Alba), adică într-o limbă mai veche decât cele de „circulaţie internaţională” de azi, dar aproape moartă, nu pot să răspund decât printr-o analogie paleozoologică: mă simt ca un coelacanth, peştele-fosilă, supravieţuitorul erei dinozaurilor. Sunt însă un coelacanth mai mutant, având în vedere amestecul genetic din care provin. Linia paternă este cea săsească (în ciuda numelui), cea maternă este secuiască, cu ceva contribuţie evreiască. Mai am ceva rude cu origini rome si rude foarte îndepărtate în Muntenia. Şi pentru a mai înţelege vitalitatea coelacanthului Szegedi trebuie să subliniez faptul că, deşi nu m-am născut la Braşov (sunt născută în Mecca cardiacilor, adică la Covasna), sunt marcată profund de acest oraş fabulos (în ciuda crizei prin care trece poate mai drastic decât Clujul), considerat de Valeriu Bologa prin anii 1920 oraşul cel mai ardelean.

Ţin să subliniez identitatea mea de coelacanth braşovean şi mutant pentru a exprima situaţia deloc simplă în care trăiesc: mă simt legată de acea generaţie de saşi braşoveni care, născuţi în anii 1930, au suferit pentru păcatele părinţilor lor. Cei care au rămas în Ardeal (sau s-au întors după ’89) îşi definesc identitatea mai puţin etnic şi mai mult confesional şi regional. În cazul meu identitatea confesională mă aşează în comunitatea maghiară, eu fiind reformată (calvină). Identitatea săsească a fost mult timp una regională, drept care sunt un coelacanth regionalist şi fiind acum clujeancă, sunt şi un patriot local clujean, dar trăind cu sentimentul de a fi o braşoveancă în exil.

Trăiesc cu sentimentul că reprezint (îmi cer iertare pentru această trufie) o comunitate pe cale de dispariţie – de aici sentimentul coelacanthesc – dar care va supravieţui, măcar prin memorie, dacă nu se închide, ci îşi împărtăşeşte experienţa istorică. Adeseori îmi vine să le strig românilor şi maghiarilor, atunci când se îmbată cu ceea ce în Ungaria se numeşte „radicalism naţional”: Opriţi-vă, că vă pregătiţi sfârşitul!

Pe de altă parte trăiesc cu regretul că germanii din România au ratat şansa unică în istorie apărută după ’89.

Mă cuprinde tristeţea, când văd că sunt printre ultimii istorici din Ardeal care gândesc, vorbesc şi scriu în cele trei limbi ale Ardealului. Această familiaritate cu cele trei culturi este pentru mine şi un omagiu adus Braşovului şi burgheziei braşovene, indiferent de apartenenţa ei etnică.

Să fii sas în România mileniului trei înseamnă şi o legătură specială cu lumea germanofonă, cu Austria şi Germania în special, ignorată însă de floarea telectualităţii româneşti ca şi de societatea românească în ansamblul (vezi comentariile incredibil de stupide şi ignorante despre naţionala Germaniei ca şi despre simbolurile naţionale germane la CM din 2010) cu trufie. România ar putea învăţa de la Germania, că a fi înfrânt în mod radical este o şansă unică în istorie şi că a-ţi recunoaşte vina este un exerciţiu de demnitate. Dar, ar putea să înveţe şi că 12 ani pot să facă praf un mileniu de istorie.

Îmi cer iertare pentru răspunsul excesiv.

Rep. : Ce presupune în viziunea dumneavoastră “omul de cultură” în general şi « omul de cultură sas » în cultura autohtonă contemporană ?

E. S. : N-aş vrea să abuzez de spaţiul virtual pus la dispoziţie cu generozitate. De aceea aş vrea să răspund succint, în spiritul ascezei laice a calvinismului: deschidere intelectuală, integritate, conştientizarea limitelor proprii dar şi a relativităţii acestor limite, adică modestie dar şi curaj, bucuria şi curiozitatea copilului, responsabilitate pentru comunitatea proprie dar şi deschidere pentru celelalte comunităţi etnice, lingvistice, culturale şi religioase, disponibilitate spre comunicare (chiar şi sub forme mai polemice) şi colaborare.

Rep. : Cum vedeţi. raportul dintre omul de cultură contemporan şi societatea în care trăieşte ? Care este locul lui în societate, sau mai bine zis, mai are vreun loc şi vreun rol în societate?

E.S. : Oamenii de cultură cei mai cunoscuţi nu sunt, de regulă, cei mai buni, ci cei care s-au băgat în vreo belea. Sau, cei care au capacitatea de-a distra şi a se face remarcaţi în showbiz-ul academic. Dincolo, însă, de vizibilitatea „optică” omul de cultură este responsabil în mare măsură de locul pe care-l ocupă în societate. Nu mă refer la ierarhia socială, ci la relevanţa socială a activităţii sale. Desigur, omul de cultură nu mai poate juca rolul său de dinainte de ’89, ceea ce nu înseamnă că trebuie să-şi rupă orice relaţie cu societatea. Ea trebuie regândită. În nici un caz omul de cultură nu poate să-şi asume rolul de Mesia, de Mântuitor sau Salvator. Poate să joace însă rolul de ferment, de catalizator, cu condiţia desigur să-şi asume limitele şi să fie deschis la critică. Omul de cultură trebuie să rămână o prezenţă incomodă (nu neplăcută!) în societate.

Rep. : Fiind specialistă în istoria bisericii am să vă pun o întrebare din sfera vieţii religioase : ce loc mai are Dumnezeu şi religia în viaţa unui om de cultură ?

E.S. : Pentru a răspunde la întrebare voi diferenţia, în tradiţia lui Bonhoeffer şi Barth, între credinţă şi religie. Omul de cultură se poate forma fără credinţă, însă fără religie – şi mă refer aici la cunoştinţele despre religie şi religii – nu va ajunge să cunoască în profunzime nici Lumea Veche şi nici pe cea Nouă. Nu mă refer doar la artă, ci la fundamentele gândirii noastre, la sensibilităţile noastre etc.

Calvină fiind, îmi pot exprima credinţa fără simboluri, gesturi, ritualuri religioase, chiar şi fără un limbaj religios. Sunt însă conştientă de marea lor valoare ca şi de pericolul ca ele să se transforme în ceea ce italienii numesc „scaramanzia”. Cred că una dintre cele mai cutremurătoare referiri la fundamentele religioase ale Europei moderne şi în acelaşi timp folosirea unui gest religios, fără a-l transforma într-un gest de magie, provine de la ateul Willy Brandt: mă refer la gestul său de a îngenunghea în faţa monumentului răscoalei din ghetoul din Varşovia. Willy Brandt n-a fost un om de cultură, însă felul în care a interpretat gestul religios (care nu a fost prevăzut în protocol!) ar trebui să fie un exemplu pentru oamenii de cultură. A-ţi asuma credinţa înseamnă mult mai mult decât practica religioasă în sens tradiţional – înseamnă să-ţi asumi o viaţă ascetică, însă nu neapărat în sensul unei asceze trupeşti (mulţi mărturisitori ai credinţei n-au fost asceţi), ci al abstinenţei de la abuzul de putere, de la trufie, de la dispreţ, ură. Asceză şi în sensul de a renunţa la chipuri cioplite, indiferent cum s-ar numi ele şi astfel să te expui permamentei căutări a echilibrului. Să fii conştient că nu te poţi sacrifica pe altarul patriei, al naţiunii, al ştiinţei, progresului etc., pentru că ai comite o blasfemie. Aceasta înseamnă pentru mine, ca istoric, să nu-mi pierd luciditatea: nu sunt marea preoteasă a cultului identitar, ci gândacul de balegă a istoriei regionale.

Rep. : Care este în viziunea dvs. dieta adecvată unui om de cultură hotărât, excluzând zacusca şi murăturile?

E.S. : Păi, nu vreau să le exclud pe cele două. Dieta omului de cultură trebuie să fie variată şi hrănitoare, să conţină şi fibre, fără de care organismul nostru n-ar funcţiona cum trebuie. De aceea consider că pe lângă hrana cea de obşte în sens tradiţional (citit, teatru, expoziţii, concerte, participare la manifestări ştiinţifice), este nevoie de o viaţă trăită cât mai plin, însemnând inclusiv experienţa gătitului (incredibilă sursă de inspiraţie!). Dar nu strică nici câte-un meci de fotbal, din când în când, pentru că un meci frumos de fotbal, dar şi handbal, bashet sau volei are valoare de-a dreptul literară – la sfârşit, indiferent de rezultat, rămâi cu o complexă experienţă estetică, emoţională dar şi etică.

(va urma)