Mai presus de naţionalism



István Deák - Mai presus de naţionalism. O istorie politică şi socială a corpului de ofiţeri habsburgici, 1848-1918, Ed. Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj, 2009.

Trecerea timpului a mai diluat din încrâncenarea cu care era abordată până mai ieri problema Imperiului Habsburgic văzut fie ca mare asupritor al popoarelor, fie ca model de toleranţă etnică şi confesională. Lectura acestei cărţi permite incursiunea degajată într-o lume din care au rămas doar legendele şi un aer de grandoare în arhitectură şi alte producte culturale. Călătoria alături de ofiţerimea austriacă, atât de pestriţă din punct de vedere etnic şi confesional mai îmblânzeşte din viziunile tari, indifrerent de unghiurile din care provin.
Autorul fixează încă din subtitlul lucrării decupajul temporar pe care îl operează, însă pe parcursul lucrării coboară adesea în timp pentru a putea explica şi nuanţa anumite aspecte ale istoriei monarhiei şi mai ales ale armatei. Cartea este structurată pe unsprezece capitole la care se adaugă o introducere şi un epilog operându-se astfel atât o ordonare a materialului în funcţie de problemele tratate cât şi o fragmentare a acestora. Astfel că anumite probleme nu sunt tratate doar într-un capitol, sau probleme apropiate constituie capitole aparte. În pofida lucidităţii şi a dorinţei de obiectivitate care caracterizează această lucrare, se poate observa, chiar şi fără citirea prefeţei, firul nostalgiei care transcende acest text. Lectura unor surse precum literatura sau memoriile despre armată şi viaţa în armata austriacă au reuşit să imprime discret ceva din aerul unui construct literar, în sensul atenţiei pentru detaliile de epocă. Epilogul apare ca un fatal deznodământ după o intrigă atent ţesută şi după un punct culminant ( Primul Război Mondial ) mult aşteptat. Tristeţea şi senzaţia de zădărnicie eclipsează entuziasmul general, care însoţea prezentările canonice ale finalului războiului şi prăbuşirea monarhiei.

Introducerea oferă câteva consideraţii generale asupra Imperiului Habsburgic şi asupra armatei în cadrul monarhiei, cu scopul configurării unui cadru adecvat problemei pe care urmează să o trateze în capitolele următoare. Astfel că armata apare ca fiind „cea mai însemnată instituţie monarhică a imperiului” şi în cadrul acesteia corpul de ofiţeri era „centrul nervos şi sufletul” ei. Regimentul e văzut ca „inimă a armatei”, chiar dacă în urma unor reforme succesive, la sfârşitul secolului al XIX-lea, multe din privilegiile regimentului au devenit doar drepturi simbolice. În istoria modernă, armata a jucat un rol decisiv, atât ca instituţie socială cât şi ca grup de interese, aspect pe care autorul tinde să-l sublinieze în paginile cărţii.
Precum Prusia şi Rusia, Monarhia Habsburgică era un stat militar, aspect evidenţiat şi de faptul că monarhii se vedeau, în primul rând ca soldaţi, astfel că în propaganda Casei de Habsburg ofiţerimea e propusă ca model pentru întreaga societate. Structura autoritară a armatei şi disciplina militară, în general, au fost transferate asupra unor largi segmente ale societăţii civile.
Primele două capitole concentrează o trecere prin istoria modernă a Imperiului Habsburgic pe firul evolutiv al armatei. În acest sens, un moment-cheie este înfiinţarea graniţei militare şi transformarea grănicerilor în trupe regulate, uniformizate, în timpul împărătesei Maria Tereza. În cadrul acestor structuri militare ofiţerii aveau un rol complex, ei fiind atât comandanţi militari cât şi funcţionari responsabili cu administraţia civilă, responsabili pentru organizarea socială şi sistemul de educaţie în ţinuturile lor. În conformitate cu legea, locuitorii Graniţei Militare, inclusiv femeile şi copiii, erau supuşi regimentului care le reglementa riguros viaţa în toate domeniile. Politica specifică statului modern, de disciplinare şi ordonare foloseşte din plin armata şi funcţionărimea.
Transformarea corpului de ofiţeri dintr-un grup de nobili indisciplinaţi şi mercenari din secolul al XVII-lea, într-o castă profesionistă şi controlată de la centru, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost un proces amplu cu numeroase efecte în societate. Formarea ofiţerilor diferă de la epocă la epocă, noi viziuni impun noi modele educative. Dacă până în 1852 academia militară era un amestec de mânăstire şi cazarmă în care Liturghia era celebrată zilnic iar pedepsele corporale erau prezente, treptat au loc o serie de îmbunătăţiri ce vizează îmbunătăţirea educaţiei, disciplinei şi vieţii viitorilor ofiţeri. Spre finalul secolului, evoluţiile militare impun model prusac ca model superior. În cazul dublei monarhii, un aspect important în înţelegerea modului de formare a corpului de ofiţeri e faptul că şcolile militare nu se ocupau în niciun fel de originea socială, etnică şi religioasă a elevilor.
Prezentarea vieţii din cadrul regimentului evidenţiază atât traiul greu (mizerie, sărăcie, condiţii insalubre, efort mult) al soldaţilor şi ofiţerilor cât şi rolul important jucat de anumite stereotipuri etnice şi culturale, un exemplu în acest sens fiind faptul că tirolezii treceau drept excelenţi trăgători, dar greoi şi încăpăţânaţi; maghiarii drept viteji dar sălbatici şi mânioşi; cehii de încredere, dar fără idei; rutenii – blânzi şi proşti; românii – înapoiaţi şi primitivi etc. Faptul că majoritatea unităţilor armatei era poliglotă, conferă iarăşi un specific în cadrul armatelor europene şi sublinează dimensiunea anaţională şi aconfesională a armatei. Prin introducerea serviciului militar obligatoriu de trei ani modul în care decurgea serviciul militar era stabilit precis. La 1 octombrie venea în cazărmi contingentul anual de recruţi. Nouă luni urma instrucţia la companie, apoi o lună la batalion şi trei săptămâni în formaţiunea regimentului. La final urmau pregătirile pentru manevrele anuale de toamnă, după care urmau doi ani de serviciu activ.
În descrierea vieţii cazone recruţiilor, balurile, jocurile de cărţi şi băutele apar ca activităţi şi practici răspândite, pe când lectura, deşi majoritatea unităţilor poseda biblioteci, era o practică izolată fiind percepută adesea ca un semn de slăbiciune. O serie de exemple concrete este expusă, conferind astfel descrierii un plus de viaţă şi de autenticitate.
Un aspect delicat, tratat în două capitole distincte, îl reprezintă remunerarea ofiţerilor atât în timpul slujirii cât şi după, spectrul sărăciei sau al traiului modest urmărind mare parte din ofiţerime şi din familiile acestora. Deşii era o profesie căutată şi respectată, era deficitară la capitolul financiar. Imaginea ofiţerului galant, impecabil şi cu stabilitatea financiară care atrage fetele de măritat şi mai ales părinţii acestora, este mult mai complicată. Comparaţiile cu funcţionarii şi alte categorii sociale îi dezavantajează clar pe ofiţeri. Pe lângă aceasta, alte aspecte ce ţin strict de armată, precum schimbarea garnizoanei împiedică întemeierea unei familii. Analizele operate în acest studiu ne prezintă ofiţerul ca un personaj condamnat la nomadism, frecventând adesea bordeluri şi uneori cufundat în datorii. În comparaţie cu omologii lor francezi sau germani, ofiţerii habsburgi erau mai prost plătiţi, deşi unele măsuri din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au căutat să îmbunătăţească nivelul de trai al ofiţerilor şi al familiilor lor.
Spiritul cavaleresc şi onoarea apar ca fiind extrem de preţioase pentru această breaslă. Deşi codul de onoare şi regulamentele de serviciu îngustau mult libertatea lor de acţiune dar în acelaşi timp îi propulsa deasupra muritorilor de rând. Legea militară conferă dreptul şi obligaţia de a-şi apăra onoarea, deşi adesea aceasta presupune un conflict cu legea statului pe care jurau să-l apere. După 1867, prin presă are loc o campanie dură împotriva acestei instituţii a legitimei apărări a onoarei. Tot în acest context „duelul” apare ca parte integrantă a stilului de viaţă ofiţeresc.
Ascensiunea ierarhică este evident favorizată de perioadele de conflict şi dependentă de alte criterii precum originea socială, banii, studiile etc. pe timp de pace. Totuşi trebuie menţionat că naţionalitatea şi confesiunea nu contau în acest proces, ofiţerii fiind o castă fără naţionalitate sau confesiune.
Primul Război Mondial aduce prăbuşirea monarhiei. Din start apar două viziuni diferite asupra armatei austro-ungare:
1. o armată devotată, entuziastă şi învingătoare.
2. soldaţi de diferite naţionalităţi, obligaţi să lupte într-un război nedorit.
Ambele conţin un sâmbure de adevăr, având în vedere că entuziasmul şi siguranţa iniţială au scăzut pe parcurs, în final armata destrămându-se (dezertări, refuzuri, execuţii etc.) iar cea mai mare parte a ofiţerilor fiind aruncaţi într-o situaţie ciudată: care este patria lor după prăbuşirea monarhiei? Cine este duşmanul?
Epilogul prezintă evoluţia corpului de ofiţeri în contextul postmonarhist, o parte fiind implicaţi în structurile militare şi de conducere ale noilor state, alţii, nostalgici, încercând reinstaurarea monarhiei; unii văzuţi ca străini şi inamici în noile state, în general multinaţionale, în viziunea autorului. O concluzie interesantă este înaintată de autor: deşi noile state au preluat în general aspectul multinaţional al monarhiei, e drept, fără să recunoască acest aspect, n-au preluat şi toleranţa naţională, etnică şi confesională, care caracteriza armata acestuia şi imperiul în general.
Pe fondul nostalgiei după Imperiul Habsburgic, care caracteriza o parte a intelectualităţii central-europene în ultimele două decenii ale secolului trecut (şi nu numai), cartea de faţă caută să opereze cu date ce ţin de domeniul concretului, fără a se pierde în efuziuni nostalgice sau pledoarii gratuite. Prezentările oferite oferă o serie de răspunsuri, aruncă o lumină dincolo de vălul ideologic şi pătimaş în care s-a cufundat studierea istoriei acestui colţ de lume, dar mai ales deschide noi întrebări.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog