Sunt un preşedinte trist. Am şi motive. Pe lângă disputele surdo-mute între membrii mei de cabinet au început şi atacurile, timide deocamdată, la adresa unicului lor preşedinte. Nemulţumirile cresc şi asta o simt auditiv, vizual şi olfactiv oriunde merg. Oamenii mă fluieră şi-mi cer demisia. Imposibil. Nerecunoscătorii mei alegători au uitat câte am facut eu pentru noi.
Mai mult de atât, zilele trecute, MISI-ul filialei (Micul şi Inocentul Serviciu de Informaţii), activ chiar şi în vreme de criză, a intrat în posesia unui articol bine ticluit şi curajos ţintit către vârful conducerii, referitor la modalitatea în care gastronomia este pusă în slujba dezvoltării personale a individului.
Dacă nu aş şti că articolul este cifrat, aş considera că bunul meu vice ar încearca o reconstituire documentată şi sinceră a unei etape dragi din viaţa mea atât de bogată în evenimente lipsite de importanţă. Veritabil document culinar şi elocvent eseu memorialistic în acelaşi timp, lucrarea codificată şi atent grafiată marchează o etapă nouă în actualul război rece dus pe câmpul de luptă virtual al blogului gazdă, cu arma cuvântului scris şi asumarea consecinţelor.
Pentru susţinerea argumentată a celor de mai sus, dau publicităţii largi textul cu pricina:
Preşedintele vicepreşedinţilor
Buzoieni, va scrie un vicepreşedinte despre preşedintele filialei LOCB, astăzi ajuns mare, dar care a fost foarte mic în copilărie! El a început să crească imediat dupa ce s-a născut, în jurul anilor 60, apoi a crescut constant, în fiecare zi, fără să pot preciza însă, dacă mai mult dimineaţa, după prânz sau seara. Dar, îndrăznesc o analiză pe această temă.
După masa de dimineaţă, creşterea nu putea fi explozivă, pentru că felia de pâine unsă cu magiun, untura cu sare sau zahăr şi apoi o cană de ceai nu ofereau suficiente calorii. Gramele şi milimetrii se asimilau cu repeziciune după masa de prânz. Era un festin! Pe lângă ciorbele sârbeşti, specifice cartierului “Sârbărie” unde şi-a petrecut mulţi ani din viaţa preşedintele, dar şi restul elitei filialei Buzău a LOCB, mai erau cele “n” feluri de mâncare tradiţională: tocăniţa de legume, mâncarea de cartofi cu “piftele” (aşa se numeau la noi, în acele timpuri...) sau cu carne de la borcan (“congelatorul” nostru cu untură), sărmăluţe în mai multe feluri de foi (uneori şi în format A4 ), pilaf cu carne de pasăre liberă prin curte şi, în sezonul rece nelipsitul şi adevăratul babic sârbesc. Toţi viitorii vicepreşedinţi ai filialei vedeam, cum micul nostru viitor preşedinte, creştea brusc după masa de prânz . După cina care semăna izbitor de mult cu micuţul nostru dejun, uneori având în plus o felie de plăcintă de bostan sau o branzoaică şi mult compot de prune, vişine sau corcoduşe nu se mai punea problema dezvoltării în greutate sau înălţime. O înălţime (a preşedintelui) la care eram foarte atenţi, măsurând-o săptămânal cu linii pe ţambrele din gardul lui nea Vasile, nea Ivan ori nea Ion (se facea o medie a măsuratorilor şi un grafic săptămânal).
Mai era ceva: aportul de calorii adus de intervenţiile bunicelor noastre în intervalul dintre mese.
Exista prevăzut în menu-ul “à la carte“ al fiecărei familii şi un supliment între mesele principale: o felie de pâine cu o bucată de brânză şi câteva roşii pe care le mâncam în timpul partidelor de fotbal, oină, ţurca sau şapte cărămizi.
Aşa a crescut preşedintel , asa am crescut şi noi, datorită unei alimentaţii lipsite de E-uri, dar cu foarte multe A-uri, B-uri, C-uri mai puţin XYZ -uri, greu de găsit în acele vremuri propice formării viitorilor preşedinţi şi vicepreşedinţi.
Studiind arhiva cartierului nostru şi portofoliile personale, am observat că majoritatea copiilor creştea foarte mult în timpul vacanţei de vară şi foarte puţin în timpul şcolii. Şi, cum copilăria noastră a fost o lungă vacanţă de vară, ne-am trezit dintr-o dată foarte bine crescuţi, iar unii dintre noi, nu dam nume, cu funcţii importante. (autor: un Ionescu)
În loc de final sau “Buzău, dragostea mea”
Într-o întâlnire de taină şi într-un cadru atent ales, crama autorului, eu şi vicele meu drag am convenit ca rândurile de mai sus să fie un apel destinat buzoienilor plecaţi, cu sau fără treburi prin Europa, pentru a se întoarce să facă agricultură eco în Buzăul nostru drag.
Deci: buzoieni de pretutindeni, veniţi să facem din Buzău capitala eco-gastronomică a Europei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu