Ultima sâmbătă a lunii mai, o zi
la fel de aşezată pe făgaşul ei, ca
majoritatea zilelor din ultimii zeci de ani, într-un loc în care importanţa fiecăruia
este proporţională cu anonimatul său…
O zi metodică pentru oricine doreşte să
studieze clima temperat continentală buzoiană cu modificările îngrijorătoare
semnalate de activiştii organizaţiilor dezvoltării durabile…
În
faţa casei pe jumătate envelopată a domnului Vasile, la o oră când cocoşii fac
prezenţa orătăniilor din gospodării, eu,
domnu Vili şi domnu Dan încercăm, pe rând,
să dibuim clopoţelul de bronz din cutia
poştală. Cu el şi, pe filieră Nice, copiii lui Nice, prietenii lui Nice, răspândim
undele sonore până la organul auditiv - receptor al gazdei noastre. Cu suspectă
promptitudine, domnu Vasile ne întâmpină
afişând un zâmbet inexpresiv, tăbăcit în numeroasele şedinţe de partid
ale tinereţilor lui revoluţionare.
Suntem conduşi cu precaută atenţie spre micul
foişor cehovian din spatele curţii în care numai oaspeţii de vază sunt admişi. Un banner tricolor, găurit în
dreptul stemei, se chinuie să prindă două crengi din cireşul proaspăt văruit. Îl
citesc şi mă afund în nedumirirea contagioasă din jur : «Bienvenue pe Holl
of faime!». Fac rapid
inventarul lucrurilor din prima linie. Un cofrag din lemn de brad 2 m
lungime pe 1 m lăţime, două mistrii, o lopată mică de infanterie, jumătate sac
de ciment, o roabă de nisip şi o sticlă de vin spumos, producţie autohtonă.
Dialogul e blocat sub presiunea
incertitudinilor şi a curiozităţii făuritoare de scenarii personale. Se aude
doar scrijelitul sacadat al cadrului metalic pe cărarea pietruită. Apar primele semne ale unor evidenţe picurate
meticulos de un amfitrion hârşit la şcoala
cincinalelor comuniste.
Ne înghesuim nerăbdători ca la promoţii în jurul cofragului. Cimentul,
nisipul, apa sunt aduse în amestec omogen de singura persoană ofertantă fizic.
Ceilalţi aşteptăm în genunchi, gâfâind
metronomic sub efort şi emoţie persiflarea istoriei multiculturale
buzoiene. Mistriile încep să excaveze tremurând materialul nemuririi noastre.
Sprijinit în cadrul de fier al domnului Vili,
domn Vasile girează extatic, ca la un ritual de iniţiere masonic acribia
ucenicilor dezlănţuiţi. Timpul ne târăşte dupa el, izbindu-ne nemilos frunţile
de cadranul instrumentului său de măsură cu afisaj electronic, expus pe masa
din foişorul alb.
Cofragul se umple vizibil şi
zgomotos doar la intervenţiile binevoitoare ale gazdei. Câteva lopeţi pline ochi pun capăt supliciului prelungit al bravilor oaspeţi.
Finisăm lucrarea cu grija autorului pentru
nemuritoarea lui capodopera. Tăcerea
meditativă a pseudopersonalităţilor
prezente la acest eveniment naşte deruta
în orizontul epistemologic al lui
Nice.
Brusc,
Titanicul păcii interioare, plutitor pe
marea confuzie din curtea cu un cireş este
lovit în plin, de aisbergul vocal
al gazdei : «Domnilor, faceţi ce fac si
eu!»
Domn Vasile îşi afundă bărbăteşte mâna dreapta, cu degetele răsfirate, în
aluatul uşor întărit din cofrag. Apoi, sub proaspăta amprentă, scrijeleşte cu
un cui ruginit de 12 câteva date din
CV-ul personal. Încheie amical: «Cu drag, Nihilistu».
Ascultători, urmăm exemplul celui
menit să ne ofere o continuitate culturală perenă. Totul se desfăşoară pe un
fundal sonor în care cu greu poţi detecta
frânturi ale unui dialog nelegat:
«Mie îmi dau lacrimile / E prea mult
/ De ce tocmai eu / Simt nevoia să spun ceva în engleză / Sigur, suntem într-un spaţiu al libertăţii de
expresie / Aici e un tezaur. E fondul exegezei noastre multiculturale / Sau poate Babilonul / Genomul uman – câtă artă / Meritaţi. Nu ştiu
clar de ce, dar… / Nu-mi pomeni acum de
Antonescu / A propos, domn Vasile, de
unde vine chestia cu Nihilistu? / Eee,
tanjă mare. Aici e filozofia mea de viaţă. Prin ’79 eram maistru CTC şi am primit o comandă de
trasformatoare pentru export. Răspundere mare. La micron. Mie îmi picase cu
tronc o, subalternă, ţigăncuşă din blocul vecin. O pândeam de după perdea când
ducea găleata la tomberonul comun, aruncându-mă pe scări cu gunoiul agonisit cu
greu pentru acest eveniment. Îi ziceam Maytrei, iar ea mă înjura. Nu ştiu ce
m-a apucat, dar i-am refuzam toate piesele. Motive găseam, că eram inteligent. S-a
convocat urgent o şedinţă de sindicat. Ea a venit cu o găleată plină de transformatoare pe care le-a trântit
pe masă şi a strigat către mine: nihilistule! A doua zi s-a transferat la o
fabrică din alt oraş. / Domn profesor
din mediu rural, văd ca-i amuţit / Citez din memorie, domn Vasile : « emoţia
din supraeu… » / Ce-o să facem cu …? (arătând
spre cofrag) / Îl pun la intrarea pe fundatură, pe partea opusă lu Ivan. El înfundă, noi desfundăm. Hermeneutică pură, domnilor .“
Mulţumit
de ce vede, maistrul nihilist desface
dopul asigurat cu leucoplast al sticlei
de vin şi toarnă în paharele cu toc (« pahar cu toc » din M Sorescu – vol. « Ecuatorul şi polii »)
lichidul doldora de elementele
lui Mendeleev (« elementele
lui Mendeleev » din naşu, la chefuri târzii: « finule, în
vinul meu sunt toate elementele din tabelul lui Mendeleev! »).
Ciocnim şi
privim cu întelegere la Nice care-şi depune în jet scurt şi hotărât
lichidul produs în laboratoarele metabolismului canin peste
o parte din biografia necunoscută a fundăturii noastre.
va urma
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu