Precizare: studiu scos din cămara cu vechituri!
În prefaţa cărţii „Stat şi naţiune. Statele-Unite ale
Austriei-Mari”, Petre Pandrea descrie succint traseul biografic a lui Aurel C.
Popovici şi proiectul statului federal. Născut în 1863 la Lugoj, dintr-o
familie ce aparţinea clasei meseriaşilor şi negustorilor, „eroul nostru” se
remarcă încă de mic printr-un apetit pentru lectură şi limbi străine. Dornic de
cunoaştere, urmează Facultatea de medicină la Viena. Atitudine mesianică, Aurel
C. Popovici scrie o broşură în care argumentează existenţa milenară a românilor
pe teritoriul lor. Justiţia maghiară îl pedepseşte la 4 ani de închisoare
pentru acest gest instigator. Pentru a evita detenţia, tânărul fuge în
Occident. Retras, după un timp, în România pentru o vreme, este activ în presa
vremii, publicând la „Tribuna”, „Românul”, „Semănătorul”, „Epoca”. Într-o
retorică laudativă, iată cum îl descrie Petre Pandrea: „în politică, Aurel C.
Popovici este un tipic doctrinar, de esenţă organicistă, un eleat modern,
antiliberal, teologal, respingând transformismul, negând pozitivismul şi
scientismul, reîntors în dogme biblice, credincios al permanenţelor în biologie,
în morală şi în metafizică.”[1]
Cel mai important studiu al său este
scris în 1906 („Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich”, Leipzign 1906,
tradus din germană de Petre Pandrea sub titlul „Stat şi naţiune. Statele-Unite
ale Austriei-Mari”) şi se concretizează în proiectul unei monarhii habsburgice,
din care se elimină influenţa nefastă, în opinia lui, a maghiarilor. Statul
federal pe care îl propune coincide cu un plan de reformă a monarhiei
habsburgice. Planul său conţine câteva aspecte importante, discutate şi în actuala
şi „concretizata” Uniune Europeană. Este vorba despre introducerea autonomiei
naţionale pentru grupurile minoritare, delimitarea teritorială a naţiunilor,
păstrarea individualităţii şi particularităţii statelor. Problemele pe care le
dezbate Aurel C. Popovici sunt extrem de actuale.
Proiectul atrage atenţia lui Franz
Ferdinand, iar iniţitorul lui se mută la Viena pentru a susţine viitorul stat
federal şi a stabili detalii mai concrete ce ar putea duce la realizarea
planului său politic. Românii au ocazia să deplângă atentatul de la Sarajevo,
ca un blestem istoric ce confirmă soarta nedreaptă a poporului. Spiritul naţionalist rănit,
victimizat al românilor proiecta un alt scenariu. Franz Ferdinand acceptase
proiectul, deci acesta ar fi fost concretizat, iar Aurel C. Popovici ar fi
devenit un om de seamă în elita statului federal, ca unul din întemeietori şi
ideologi.
Voi urmări în continuare modul în
care Aurel C. Popovici îşi construieşte proiectul de stat federal, ignorând
izbucnirile pătimaşe anti-maghiare ale autorului, specifice epocii în care
scria. De remarcat faptul că nicio acuză adusă politicii ungurilor, oricât de
subiectivă sau exagerată ar fi, nu rămâne nesusţinută de argumente, citate,
exemple din viaţa românilor. Atunci când aminteşte de plângerilor maghiarilor
la ministrul de externe vienez cum că există unele uneltiri daco-române,
autorul citează un pasaj dintr-o notă diplomatică a contelui Wimpffen către
contele Beust din 5 februarie 1868.[2]
Situaţia politică de la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea încuraja întemeierea şi
consolidarea unui stat federal. Aspiraţiile Rusiei de a domina sud-estul
Europei, ba mai mult, stăpânirea Constantinopolului erau evidente. Dar „drumul
Rusiei prin Constantinopol, duce prin Viena”[3],
în sensul în care Rusia este conştientă de puterile centrale, Austria şi
Germania, care veghează asupra situaţiei din Europa de Sud-est. Expansiunea
Rusiei ameninţă şi Imperiul Habsurgic. Dar şi imperiul german modern urmăreşte
să diminueze puterea habsburgică, în ciuda existenţei unui pact între Germania
şi Austria din 1879.
Este perioada în care puterea şi influenţa monarhiei
habsburgice scad. Aşadar, este vorba de un moment de criză. Mitteleuropa este
prezentată de J. Le Rider (în „Mitteleuropa”) ca un proiect în conştiinţa
indivizilor care apare tocmai în astfel de clipe de cumpănă, de criză. La
sfârşitul secolului al XIX-lea, societatea austriacă era în criză. „Monarhia
constituţională trebuia să se substituie absolutismului aristocratic, iar
centralismul parlamentar să ia locul federalismului aristocratic. Ştiinţa urma
să fie încoronată în locul religiei. Cei de naţionalitate germană urmau să să
slujească drept mentori şi protectori ai popoarelor supuse, avînd misiunea de
a-i lumina spiritual, scoţându-i din condiţia de iobagi ignoranţi în care îi
ţinuse nobilimea fedală. Astfel, însăşi ideea de naţionalitate va sluji la
realizarea coeziunii poporului în cadrul unui stat multi naţional.”[4] Iată scopul germanilor din Austria.
Austro-Ungaria este punte de legătură între Est şi Vest,
zid de apărare împotriva Rusiei. Miza este, aşadar, imensă. Jean Béranger este
citat de Le Rider pentru că el sintetizează foarte limpede situaţia Europei şi
alternativele ei în secolul al XX-lea: prima soluţie era oferită de Habsburgi
şi propunea unirea statelor pentru a întemeia o putere mai mare, a doua soluţie
venea de la imperialismul rus, iar a treia se resemna într-o „instabilitate
cronică a micilor state fără putere şi uneori chiar fără legitimitate: aceste trei
«soluţii» par atât de catastrofale încât doar prima, soluţia habsburgică,
reluată in fine sub denumirea de «confederaţie europeană» poate fi prezentată
ca rezonabilă.”[5] În condiţiile în care Germania câştiga
autoritate şi putere în Europa, se consolidează un mecanism de apărare şi de
întărire a Austriei. Proiectul unui stat federal completează aceste intenţii.
„Austria se va strădui să salveze o viziune dinastică, fondată pe ideea unui
ansamblu istoric formând o totalitate organică, pluriculturală, politehnică şi
multinaţională, sudată prin legitimitatea unei Case domnitoare şi printr-o
reţea de solidarităţi geopolitice”.[6]
Principiul dinastic habsburgic însemna şi „tradiţia coabitării şi a sinergiilor
popoarelor şi limbilor celor mai diferite drept cimentul unui ansamblu
multinaţional.”
În studiul său, Aurel C. Popovici dovedeşte faptul că este
conştient de importanţa naţiunilor şi a individualităţii lor, idee dezvoltată
intens pe tot parcursul secolului al XIX-lea.
De aceea, acordă mult spaţiu în economia textului acestei probleme – cum
să construieşti o Austrie-Mare fără să lezezi fiecare identitate,
specificitatea naţiunilor, cum să eviţi „dispersarea”, dizolvarea micilor
popoare mărginaşe. În epocă se ţin discursuri numeroase pentru a propovădui dreptul
naţiunilor. „Şcoala naţională a văzut în principiul naţionalităţilor dreptul
naţiunilor să se unească liber şi să ducă o viaţă independentă.”[7]
Austria Mare are rolul de a ocroti
naţiunile minore din sud-estul Europei de pericolul pangermanismului, dar mai
ales al panslavismului, ultimul extinzându-şi vizibil tentaculele. „Românii din
Ungaria şi Transilvania nu sunt slavi. Dimpotrivă, ei sunt mândri de originea
lor latină.”[8][9]
Federalizarea monarhiei susţinută de Popovici avea la bază principiul naţionalităţilor,
contrar principiului istoric, viziune a federaliştilor austro-marxişti.
În orice stat multinaţional se pune
problema întâietăţii: cine conduce, ce naţiune va domina, ce limbă va fi
aleasă? Limba oficială pentru statul federal este germana, iar autoritatea în
conducere o deţinea monarhul. Este evident faptul că aceste detalii l-au
fermecat pe Franz Ferdinand, dar şi pe alţi politicieni vienezi. Ca şi în
viziunea Europei Unite (UE) de la finalul secolului al XX-lea, puterea
Constituţiei este decisivă. Se cere o constituţie pentru monarhie care să aibă rolul: „să recunoască şi să garanteze
individualitatea naţional-politică a
diferitelor sale naţiuni, iar pe de altă parte, să asigure cu adevărat unitatea
şi forţa imperiului.”[10]
Cum problema naţională era dezbătută de majoritatea
statelor europene, Aurel C. Popovici consideră că această consolidare a
monarhiei poate să „contagieze” şi popoarele imperiului, fără ca integritatea
naţională să fie lezată. „Sentimentul naţional stăpâneşte astăzi toate popoarele
din imperiul Habsburgic şi toate cer astăzi, ca şi acum 50 de ani, acelaşi
lucru, în fond: autonomia naţională, înlăuntrul acestei monarhii.”[11]
Luciditatea lui Popovici l-a
determinat să noteze adevăruri valabile până în contemporaneitate. Egalităţi de
drepturi naţionale, autonomia micilor grupuri sociale care duce la evoluţia
statelor, sunt idei dezbătute şi astăzi în cadrul Uniunii Europene. „Marea
diversitate de limbă, obiceiuri şi mentalitate ale diferitelor naţionalităţi
reclamă pentru întregul imperiu al Habsburgilor o asemenea formă de stat, care
să poată garanta că nicio naţionalitate nu va fi ameninţată, împiedicată sau
jignită în faţa ei naţional-politică, în dezvoltarea ei particulară, în mândria
ei naţională, într-un cuvânt – în felul ei de a simţi şi trăi.”[12]
Statul federal trebuie să schimbe mentalitatea statelor naţionale astfel încât
să nu se simtă subordonate, supuse,
manipulate, controlate, ameninţate, ci să conştientizeze că este vorba despre o
alianţă, o susţinere reciprocă. Federalismul nu pune în pericol unitatea
imperiului. Popovici amendează confuzia unor politicieni între „federal” şi
„confederaţie”, în ciuda numeroaselor cărţi scrise în limba germană pe tema federalismului.[13]
Este greu de conceput un astfel de proiect de stat federal
sub protectoratul monarhiei în condiţiile în care multe ţări îşi cereau autonomia, orgoliul naţional
câştiga inimile oamenilor, în epocă se punea accentul pe limba, cultura,
tradiţia proprie statului naţional. Popovici a fost un individ lucid care a
conştientizat pericolul destrămării unei puteri civilizatoare ca imperiul
Habsburgic care ar putea afecta întreaga Europă, dar şi ieşirea Transilvaniei
de sub protectoratul habsburgic. El era conştient de influenţa fastă pe care o
avea imperiul asupra românilor, şi de beneficiile noastre într-o astfel de
postură într-un stat federal.
Popovici citează numeroşi susţinători politici ai
federalismului, fiind înarmat cu numeroase citate care să-i susţină proiectul.
Sunt amintiţi şi adepţi din afara imperiului Habsburgic: Patzelt, Saint-Renée
Taillandier, Emile de Laveleye, Edward A. Freeman etc. „P.J. Proudhon consideră
constituţia federativă aproape un panaceu pentru Franţa”, susţinând faptul că
numai federaţia soluţionează problema compromisului dintre libertate şi
autoritate.[14] Le Rider vorbeşte despre proiectul unui
imperiu în imaginarul politic francez, o proiecţie a Sfântului Imperiu care nu
e doar un mit politic german. „În faţa pericolului apropierii anglo-ruseşti, V.
Hugo propune, mai degrabă decât un război pentru a recuceri malul stâng al
Rinului, «unirea Germaniei şi a Franţei», unire care ar însemna «stoparea
Angliei şi a Rusiei, salvarea Europei, pacea lumii»”.[15]
Profesorii de drept constituţional din epocă au ajuns la concluzia că cea mai
eficientă şi durabilă formă de organizare a unui stat modern este statul
federal, iar ei vin în susţinerea autorului.
Câte state-unităţi sunt acceptate în statul federal?
„Numărul acestor state-unităţi este atât de indiferent pentru stabilitatea unui
stat federal, după cum este numărul circumscripţiilor administrative în statul
unitar.” Se pune pe drept cuvânt problema, ce mai rămâne propriu statului şi ce
va „ceda” statului federal. Popovici rezolvă şi aceste aspecte. Sub autonomia
statelor rămân: o constituţie proprie, un guvern autonom sau naţional, o reprezentanţă parlamentară
autonomă sau naţională, o jurisdicţie autonomă sau naţională. În competenţa
autorităţii federale, centrale vor intra următoarele: lista civilă a curţii şi
toate chestiunile externe, armata şi flota de război, legislaţia comercială,
dispoziţiile privitoare la poştă şi telegraf, liniile căilor ferate, deciziile
asupra drepturilor cetăţeneşti, paşapoartelor şi poliţia însărcinată cu
controlul străinilor, problemele financiare, bancare, monetare, sistemul de
măsură şi greutăţi, brevete de invenţii, poliţia medicală şi veterinară,
dispoziţiile privitoare la presă şi asociaţii, legislaţia comună în care se
încadrează dreptul civil, penal şi procedura.[16]
Un alt capitol este destinat exclusiv descrierii concrete
ale principiilor de bază a constituţiei federative. Acest lucru dovedeşte
faptul că planul nu este deloc o utopie, el poate fi concretizat în cele mai
optime condiţii. Popovici propune următoarele individualităţi naţional-politice
care să alcătuiască Statele-Unite ale Austriei-Mari, stat federal monarhic:
Austria germană, Boemia germană, Moravia germană (Silezia), Boemia, Ungaria,
Ardealul, Croaţia, Galiţia apuseană, Galiţia răsăriteană, Ţara Slovacilor,
Ucraina, Woywodina, Ţara Secuilor, Tirol, Triest. Aceste state vor urma să fie
sub sceptrul Majestăţii sale Impăratul Franz Iosif I. Statul formează un
teritoriu vamal comun. Viena este capitala şi oraşul de reşedinţă al
imperiului.
Care era atitudinea coroanei habsburgice? Franz Ferdinand
oscila între adoptarea federalismului şi a trialismului. Cel din urmă
presupunea acordarea unei mai mari autorităţi popoarelor slave, „pretindea să
grupeze Croaţia, Slovenia, Dalmaţia, Bosnia, Herţegovina, Fiume şi Istria
într-un teritoriu autonom care să păstreze «tradiţionala fidelitate faţă de
stat».”[17]
Atât federalismul cât şi trialismul au suscitat dezaprobarea maghiarilor,
pentru că ambele proiecte aveau drept consecinţă diminuarea puterii şi
autorităţii lor. Franz Ferdinand mai urmărea acordarea de autonomii teritoriale
naţionalităţilor mărginaşe (români, croaţi, italieni, poloni, slovaci, cehi),
ceea ce nu determina fărâmiţarea imperiului, ci atragerea şi unor alte popoare
care s-ar fi întregit unitatea naţională prin aderarea la imperiu. Este cazul românilor
din Vechiul Regat, al sârbilor.[18]
Cartea şi proiectul lui Popovici au avut răsunet în spaţiul
european: austriecii de la curtea împăratului (împăratul însuşi, dar mai ales
Franz Ferdinand) au fost încântaţi şi l-au primit pe Popovici numindu-l „der
Kanzler”. Se pare că Popovici „îşi asigurase” postul de cancelar al Statelor
Unite ale Austriei Mari. Croaţii, ungurii, cehii, polonezii, maghiarii sunt
împotriva înghiţirii ţărilor pe care le reprezintă într-un stat federal. Cartea
lui Popovici a avut ecouri şi în spaţiul românesc, unde a câştigat rapid
adepţi.
Simpatia a fost mai mare cu cât s-a aflat de prestigiul lui
Popovici la casa regală austriacă. El era văzut ca un sol menit să apere
interesele naţionale. Aparteneţa la un imperiu puternic, la o Europă Centrală
bine consolidată, a fost un gând umbrit de obsesia independenţei naţionale.
Orientările politicienilor români sau schimbat pro şi contra ideii de
federalizare, după cum umblau interesele externe, circumstanţele politice
dinafara graniţelor. Spre exemplu, la început, Take Ionescu şi Titu Maiorescu
au fost de acord şi au susţinut public iniţiativa federalistă. Schimbările de
poziţie în politică, mai ales în cea romînească, nu sunt însă o temă de dezbatere
a acestei lucrări. Revenind la oamenii din spaţiu românesc care l-au susţinut
pe Popovici, trebuie amintiţi Coriolan Brediceanu, Ioan Scurtu, Isopescu Grecul,
Nicolae Filipescu (care tratează cu Popovici adeziunea la partidul
Conservator), Simion Mehedinţi, Constantin Stere. Vaida Voievod este un alt
român care a suţinut proiectul în Austria, având un statut influent pe lângă
Franz Ferdinand.
Să luăm câteva exemple mai concrete în ceea ce priveşte
sentimentele românilor faţă de habsburgi. Andrei Corbea în „Paul Celan şi
«meridianul» său. Repere vechi şi noi pe un atlas central-european” vorbeşte
despre celebrul incident de pe peronul gării din Cernăuţi care dovedeşte
„germanizarea”, „deznaţionalizarea” unei mari părţi din aristocraţia
provinciei, când baronul Mustatza, prezentat regelui Carol I al României, a
refuzat să-i răspundă acestuia pe româneşte, pretinzând că educaţia sa ar fi
«germană».”[19] Cernăuţii de la sfârşitul
secolului al XIX-lea înfăţişează fascinaţia pentru imaginea unui homo austriacus. Ioan Slavici povesteşte
cum a mers în Timişoara ca să înveţe germana, pentru că acesta era un oraş în
care şvabii, evreii, sârbii, românii vorbeau cu toţii nemţeşte.[20]
Tot Slavici scrie despre libertăţile ce le-a oferit Francisc Iosif I: la 20 oct
1860 a emis diploma prin care a rânduit ca popoarele de sub stăpânirea sa să-şi
chivernisească ele însele treburile prin oamenii lor de încredere şi să se
folosească fiecare de limba sa nu numai în biserică şi-n şcoală, ci şi-n
administraţiune, precum şi-n faţa tuturor instanţelor judecătoreşti.” [21]
Hotărârea împăratului a avut un impact pozitiv în rândul
românilor. Aceste detalii au rolul de a veni să susţină ideea că românii ar
avea motive să accepte un stat federal, nu aveau de ce să se teamă. Singurul
impediment ar fi fost orgoliul nemăsurat, naţionalismul extremist, care să îi
determine să refuze „aderarea” la „Mitteleuropa”. „Modernizarea societăţii
româneşti, în secolul 19, nu a favorizat aprofundarea conceptelor politice, a
sistemelor de gândire politică, a viziunii despre om şi societate din vechea
cultură românească.”[22]
Popovici este, astfel, îndreptăţit când spune că a vrut să
arate Europei că un vlah poate să scrie o lucrare de o asemenea anvergură, el
fiind unul din puţinii intelectuali care s-au afirmat chiar şi dincolo de
graniţele imperiului habsburgic. George Ciorănescu vorbeşte, la un moment dat,
despre motivele pentru care a scris Popovici acestă carte. Se pare că autorul
s-ar fi confesat unui alt student (Ion Petrovici) „prin lucrarea sa urma să dovedească
lumii culte că şi o minte valahă poate avea o vedere largă asupra problemelor
internaţionale şi mai ales să facă o temeinică şi documentată pledoarie în
favoarea federalismului (...).”[23]
Lucrarea lui, dincolo de naţionalismul încrâncenat, de replicile
subiective, anti-maghiare, este bine informată, susţinută cu citate cu
autoritate şi argumente solide. Un alt român susţinător al federalizării a fost
G. Grigorovici, reprezentant social-democrat al românilor din Bucovina în
tribuna parlamentului austriac. El scrie numeroase articole, susţine conferinţe
în care îşi expune adeziunea la proiect. „Ca român, el avea un motiv în plus să
susţină federalizarea pe grupe etnice, căci aceasta ar fi însemnat unirea
Bucovinei cu Transilvania şi celelalte teritorii din monarhie locuite de
români.”[24] Dar mai mult decât atât.
Contextul cultural românesc nu favoriza dezvoltarea unor idei politice aşa cum
erau ele promovate în Occident. Trebuie menţionată aici nesincronizarea din
România şi Europa Centrală.
„Modernizarea societăţii româneşti, în secolul 19, nu a
favorizat aprofundarea conceptelor politice, a sistemelor de gândire politică,
a viziunii despre om şi societate din vechea cultură românească.”[25]
Popovici este, astfel, îndreptăţit să spună că a vrut să arate Europei că un
vlah poate să scrie o lucrare de o asemenea anvergură, el fiind unul din
puţinii intelectuali care s-au afirmat chiar şi dincolo de graniţele imperiului
habsburgic.
Numele lui Popovici s-a păstrat în memoria intelectualilor.
Al. Duţu aminteşte faptul că Popovici a fost considerat un trădător de
comunişti, pentru că a militat pentru adeziunea României la un Occident
civilizator.[26]
În ce măsură statul federal al lui Popovici a fost conceput
având conştiinţa necesităţii formării unei Europe unite, mai puternice, sau
proiectul a avut în subsidiar ambiţia de a oferi României unitatea naţională
mult visată, de a specula momentul consolidării imperiului Hasbsurgic doar ca
să obţinem unirea teritoriilor româneşti, câtă negociere a fost, cât compromis
în faţa monarhiei austriece pentru a le câştiga simpatia (prin susţinerea
pentru statul federal a două puncte: limba oficială era germana, puterea
împăratului era consolidată), aceste lucruri sunt greu de nuanţat.
Într-un context actual, cartea lui Popovici aduce în prim
plan imaginea Europei Centrale. Dar ce este Mitteleuropa şi ce ţări cuprinde
ea? De ce nu s-a putut fonda o Europă unită pe nucleul Mitteleuropei? În primul
rând, Mitteleuropei, aşa cum sugerează şi limba în care este folosit termenul,
este asociată cu Imperiul german. Odată cu prăbuşirea imperiului habsburgic,
Austria nu mai devine un reper actual în conceptul de Mitteleuropa. Acţiunile
lui Hitler, obsesiile naţionaliste (exclusiviste) germane au împiedicat
acceptarea unei Europe unite pe fundamentul Mitteleuropei. Graniţele Europei
Centrale au fost des dezbătute şi mutate imaginar. Un important studiu francez
din 1932 citat de Tony Judt, numeşte statele care sunt în centrul
continentului: Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia,
Italia. Asociată cu popoarele germane, Mitteleuropa devine treptat un mit, după
care este uitat, ignorat, chiar ocolit. Redescoperirea Europei Centrale se face
după anii `80, ea reprezintă „afirmarea identităţii culturale şi istorice
distincte de cea impusă de vreme de 45 de ani de Imperiul sovietic naţiunilor
celeilalte jumătăţi a Europei.”[27]
În urma experineţelor în marea parte a secolului al XX-lea,
unii intelectuali (M. Kundera, Miłosz, G. Konrád) trăitori în Mitteleuropa au
asociat acest spaţiu cu nazismul şi stalinismul. Un subiect actual este
investigarea civilizaţiei, literaturii, muzicii de factură central-europeană.
Sunt în discuţie câteva nume reprezentative, Kafka, Musil, Broch, Wittgenstein,
Kotarbinski, Freud; dar şi specificităţi, invenţii: psihanaliza, discursul
subiectiv, dincolo de raţional. Se vorbeşte şi de o memorie central-europeană,
care este, evident, una traumatizată. „Tiraniile din secolul al XX-lea şi-au
impus monopolul asupra memoriei şi au vrut s-o controleze până în străfundurile
cele mai intime.”[28]
În legătură cu unitatea central-europeană, Béla Bartók face
câteva remarci interesante în domeniul muzicii, fiind citate de Jacques Rupnik.
Compozitorul susţine influenţele reciproce continue ce au avut loc între muzica
de folclor ale ungurilor, slovacilor, românilor, în ciuda ambiţiei muzicii de a
reprezenta specificul naţional.[29]
Este dovada clară a apartenenţei la o
cultură central-europeană, dincolo de cea naţională.
Studii şi articole recente[30]
conturează o distincţie între Europa Centrală şi cea de Sud-est, cu
specificităţi în diverse domenii. În literatură, tipologia cavalerului (a
eroului), a intelectualului, a preotului utilizaţi în creaţiile lui Kadare,
Kazantzakis, Stanev, Sadoveanu, toate acestea sunt specifice Sud-Estului. Pe
când în Europa centrală, sunt frecvente imaginile ofiţerului, funcţionarului,
artistului. Popovici nu aminteşte de această diferenţă. Un motiv ar fi faptul
că distincţia nu slujea proiectului de federalizare care urmărea o unire
federală, dar şi pentru că din punct de vedere cultural Europa de Sud-Est nu se
manifestase prea concret până la acel moment.
Cazul lui Popovici este interesant pentru că proiectul lui
se află între două tendinţe: cea de a păstra identitatea, integritatea,
specifiul naţional şi cea de a adera în stat federal, într-o Europă
civilizatoare, protectoare (care ar fi favorizat unirea românilor). Este bine
cunoscut curentul încrâncenat al românilor care s-a păstrat până astăzi prin
sintagma „nu ne vindem ţara.” Atunci se urmărea cu înverşunare să se evite
„pericolul înstrăinării”, care, spune Al. Zub avea accente dramatice: „A evita
pericolul înstrăinării constituia un imperativ cu accente dramatice. Căci
dedublarea conştiinţei colective prin ieşirea în afara ei, în alteritate, putea
să ducă (...) la risipă.”[31]
În acest context, se pune problema cât de sinceră era deschiderea lui Popvici
către o alteritate vădit superioară ca admiraţie şi mimesis, sau în ce măsură
era un gest „ştrengăresc” (ca să nu îi zic parşiv) de a profita de pe urma unei
mari puteri pentru a duce la îndeplinirea unirea naţională a românilor.
Popovici este unul din românii, mai precis, din elita
română, care aderă la „ideea europeană”. Aceasta „a fost chiar de la
începuturile sale româneşti o descoperire şi un «angajament» ideologic a unei
elite restrânse. (...) Mai presus de orice, adeziunea la «ideea europeană» este
o chestiune de mentalitate, expresie directă a unei pături sociale şi
intelectuale citadine.”[32]
Într-un articol (capitol) din 1995 „Integritate şi identitate
culturală”, A. Marino vorbeşte despre o mutaţie esenţială survenită odată cu
decolonizarea, cu configurarea unei „Europe literare”, cu policentrismul
cultural: „apare şi se consolidează tot mai mult conştiinţa de a fi «noi şi
celilalţi în acelaşi timp».”[33]
Iată exact ceea ce „propovăduia” Popovici în cartea sa , o unitate în
diversitate. Multe din ideile dezbătute de român la începutul secolului al
XX-lea se află încă într-o dezbatere vie.
Michael Pollak vorbeşte despre o renaştere a mitului austriac
la sfârşitul anilor 1870, ivită ca sistem de apărare contra gândirii
pangermanice şi rasiale (împotriva comunităţii evreieşti). Cele două curente
din urmă au tendinţa să dinamiteze „fundamentele statului multinaţional
austriac”. Mai mult, „filozofia
abstractă importată din Franţa corupsese ataşamentul faţă de dinastie.
Era nevoie aşa dar de stabilitarea tradiţiilor austriece, pentru a le putea
opune modernismului formalist.”[34]
Popovici trăieşte şi scrie în aceste tendinţe, captat de mitul austriac, utilizat
în scopul dobândirii unităţii naţionale a României. Popovici a fost şi el influenţat
de mitul habsburgic. Convingerea că Europa Centrală Hasbsurgică forma un tot
organic (ein Totum) este elementul fundamental al acestui mit.
Proiectul lui Popovici vine din contagiunea acestui mit,
însă şi dintr-o profundă convingere anti-maghiară: ieşirea de sub jugul
ungurilor ar putea fi demnă şi victorioasă prin aderarea românilor la statul
federal.[35]
Moartea arhiducelui, eşecul tratativelor cu maghiarii,
declaraţia de război a românilor împotriva Austro-Ungariei, îl duc pe Popovici
la abandonarea proiectului federalist. Nu putem garanta faptul că Popovici avea
conştiinţa unui proiect al Europei Centrale unite (Mitteleuropa nu îi era un
concept cunoscut). Cert este faptul că intelectualul român a punctat câteva
aspecte importante şi problematice care vizează o Europă unită.
[1] Aurel C. Popovici, „Stat şi naţiune. Statele-Unite ale Austriei-Mari”,
Ed. Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, Bucureşti, 1939, p.
VII.
[2] Ibidem. p. 147.
[3] Ibidem. p. 137.
[4] Carl E. Schorske, „Viena
fin-de-siècle. Politică şi cultură”, Traducere de Claudia Ioana Doroholshi şi
Ioana Ploeşteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 113.
[5] Jacques Le Rider, „Mitteleuropa”, traducere de Anca Opric, prefaţă de
Andrei Corbea, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 67.
[6] Ibidem. p. 70.
[7] Ibidem. p. 79.
[8] Aurel C. Popovici, op. cit. p. 147.
[9] Ibidem. p. 151.
[10] Ibidem. p. 188.
[11] Ibidem. p. 183.
[12] Ibidem. p. 185-186.
[13] Ibidem. p. 199.
[14] Ibidem. p. 196.
[15] Jacques Le Rider, op.cit. p. 58.
[16] Aurel C. Popovici, op. cit. p. 204-205.
[17] George Ciorănescu, „Românii şi ideea federalistă”, ediţie îngrijită de
Georgeta Penelea Filitti, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 67.
[18] Ibidem. p. 66.
[19] Andrei Corbea, „Paul Celan şi «meridianul» său. Repere vechi şi noi pe
un atlas central-european”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 31.
[20] Ioan Slavici, „Drumul la care am umblat”, în volumul „Europa Centrală.
Memorie, paradis, apocalipsă”, antologie coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel
Ungureanu, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 348.
[21] Ibidem. p. 346.
[22] Alexandru Duţu, „Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene”,
Ed. All Edicational, Bucureşti, 1999, p. 191.
[23] George Ciorănescu, op. cit. p. 69.
[24] Ibidem. p. 70.
[25] Alexandru Duţu, op. cit. p. 191.
[26] Ibidem. p. 208.
[27] Jacques Rupnik, „Europa Centrală sau
Mitteleuropa?” în antologia „Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii”,
coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Ed Polirom, Iaşi, 1997, p.
43.
[28] Tzvetan Todorov, „Abuzurile memoriei”, Traducere de Doina Lică, Ed.
Amarcord, Timişoara, 1999, p. 9.
[29] Jacques Rupnik, op. cit. p. 46.
[30] Mircea Muthu, „Europa Centrală-Europa de
Sud-Est” în antologia „Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii”, coordonată de
Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Ed Polirom, Iaşi, 1997, p. 105.
[31] Alexandru Zub, „Istorie şi istorici în România interbelică”, Ed.
Junimea, Iaşi, 1989, p. 204.
[32] Adrian Marino, „Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice
şi culturale”, ediţia a II-a, revăzută şi întregită, cu un post-scriptum al
autorului, Cuvânt înainte de Silviu Lupescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p.
122-123.
[33] Adrian Marino, „Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română”,
Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 242.
[34] Michael Pollak, „Viena 1900.O identitate rănită”, traducere de Camelia
Fetiţa, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 87.
[35] George Ciorănescu, Op. cit. p. 65.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu