"Cum mi-am petrecut perioada interbelică". Memorii pe blog - de Ioana Manta Cosma

Casa din strada Paris

Propun un document inedit pentru istoricii fascinaţi de balansul edit-inedit al documentelor de arhivă. Propun spre lectură povestea vieţii unui om. Nu este scriitor, nici politician, nici, nici. Memoriile lui se întind între anii 1929-1948, întrerupte de anii de puşcărie 1948-1954, 1958-1962. Radu Mihai Dimancescu, vizibil nostalgic după perioada interbelică, aceea a copilăriei şi adolescenţei sale, începe în anul 2008 să scrie saga familiei Grunau şi amintirile sale din copilărie. La primul contact cu textul, vizibila subiectivitate cu care idealizează trecutul şi uşoara stângăcie a scriiturii (pe care doar rareori o sesizăm) ne pot face sceptici în faţa acestei povestiri. Poate fi un blog între alte mii de bloguri mediocre şi amatoare. Dacă aveţi răbdare şi bunăvoinţă şi acceptaţi să îl ascultaţi pe povestitor, veţi fi de îndată captivaţi de un roman dinamic.

Ceea ce veţi citi este mai mult decât un roman, puternic ancorat în epoca sa. El pretinde şi o lectură afectivă, te ataşezi de personajele « adevărate », începi să trăieşti în anii ’30-’40, ai să asculţi muzica vremi din Bucureşti, ai să guşti umorul acestei perioade, ai să dai o tură cu bicicleta prin Bucureşti imediat după bombardamentul din 1944. Meritul acestor memorii este şi acela al puterii povestirii – te introduce într-o lume din trecut, reconfigurează multe amănunte, de la felul în care erau repartizate camerele în casă, unde era wc-ul poziţionat faţă de celelate camere, unde erau straturile de flori, câte tipuri de bicicletă a avut băiatul, strategiile militare în timpul războiului, cum se desfăşurau muncile la vie etc. Detaliile abundă, ceea ce ne ajută să reconstruim această lume nouă pentru noi. Mai mult, textele sunt bine documentate cu fotografii de familie, schiţe de case, filmări din anii ’40, fiecare cu referinţe profesionist notate. Aspectul ăsta ne face să dăm crezare poveştilor şi să ne implicăm şi mai mult în viaţa familiilor Dimancescu şi Dunau. Astfel, e imposibil să nu suferi când afli ce se alege cu proprietatea de la vila Radilacella, sau când principesa Ileana (în calitate de maica Alexandra de la mănăstirea din Pennsylvania) vizitează România în 1990, după un exil îndurat din 1948.

Unele povestiri ne apropie de marile evenimente ale epocii, cum ar fi câteva întâmplări din timpul războiului. Capitolul „Fascinaţie pentru armată” din prima parte a memoriilor „Între Bonaparte şi Domeniilor” arată cine a ajutat  la rebeliuniea legionară, cum Himmler a intervenit pentru salvarea vinovatului condamnat la puşcărie 25 de ani. Explicaţiile despre strategiile de război, datele exacte ale tipurilor de avioane cu care se lupta, multe din acestea vin din experienţa proprie : „În vacanţele şi excursiile făcute la munte am fost ghidat pe poziţiile co-beligeranţilor din 1916-1918. Tata mi-a arătat la Pârâul Rece/Predeal poziţiile româneşti şi la Bran (pe Măgura) poziţiile austro-ungare. Întelegeam ce se întâmplase şi eram deosebit de receptiv la toate explicaţiile.”

Casa din strada Sănătescu

Portretul lui nenea Costică Grunau este foarte expresiv, întruchipând o  tipologie de personaj specifică pentru acea perioadă – bărbatul excentric, un dandy lipsit de prejudecăţi, celibatar convins, veşnic tânăr şi în căutare de aventuri. Locuia într-o vilă mare cu etaj în parcul Domeniilor (pe strada Aviator Mircea Zorileanu); era fratele bunicului, Paul Adolf Grunau. El este unul din puţinii care au înţeles-o pe mama povestitorului nostru atunci când divorţează în 1943 şi se recăsătoreşte cu inginerul Casin Popescu. Pentru că evenimentul este unul incomod, nu aflăm prea multe detalii, deşi ar fi fost interesant cum era receptat un divorţ în acele vremuri. După ce moare în 1946, Costică Grunau e incinerat şi vrea ca cenuşa să îi fie aruncată de pe vârful Omu. Dorinţa e îndeplinită de Alice Grunau Popescu, Sanda Dimancescu si Radu Dimancescu. Deşi scena e uşor patetică în încercarea ei de a fi literară, personajul Cosică Grunau rămâne valabil, un potenţial protagonist dintr-un roman.

M-am luat cu vorba şi am uitat să precizez că memoriile sunt ordonate în trei părţi: „Între Bonaparte şi Domeniilor” unde este prezentată viaţa din Bucureşti; „Via Radalicella” unde erau petrecute vacanţele de vară la ţară (acolo era o mică vilă şi un domeniu cu vie); „Balcicul şi Branul copilăriei mele”, două locaţii în care Asociaţia Creştină a Femeilor (A.C.F.) – din care făceau parte mama autorului şi principesa Ileana – organiza tabere de vară.

Pe parcurul lecturii, realizăm că textul devine un document important pentru istoria Bucureştiului, pentru istoria burgheziei, a micilor şi marilor proprietari anihilaţi de comunişti, pentru felul în care a supravieţuit cultul monarhiei, cum comunismul a distrus tradiţia producătorilor locali de vin şi tradiţia creşterii şi concursurilor de cai. Capitolele despre viaţa în Bucureşti surprind o mutaţie importantă la nivel arhitectural, când se face schimbul între generaţii şi modernitatea pătrunde în oraş. Părinţii autorului locuiesc o vreme în casa bunicilor, apoi îşi construiesc propria casă în 1934, una modernă, după ultima modă. În 1903, Paul Adolf şi Eugenia Grunau cumpără o parcelă de pământ şi construiesc un cămin „după tipicul vremii. Casa avea stucaturi exterioare la cornişele hoch-parterului, un pod înalt cu învelitoare din tablă şi un atic spre stradă.” Diferenţa dintre cele două locuinţe o sesizează până şi copilul, în momentul în care vizitează noul cămin: „Însăşi vilele erau mai modeste faţă de somptoasele clădiri din cartierul unde mă născusem. (…) Am remarcat înalţimea mică a plafoanelor care îmi dădeau impresia că sărind cumva aş putea să le ating. Aveam să aflu mai târziu că aveau 2,70 metri înălţime faţă de cei 4,40 metri ai casei din strada Paris.” Câteva rânduri mai încolo revine ideea diferenţei între cele două case : „Prin concepţia cubistă a arhitectului Horia Creangă, autorul proiectului, faţadele erau inversate de la normalitate, dependinţele fiind situate spre stradă, iar camerele principale spre curte, unde era orientată veranda de la parter şi balconul de la etaj.”

Profesionalismul şi seriozitatea acestui blog sunt datorate fiului povestitorului, Alin Mihai Dimancescu, la care observăm un binevenit cult pentru păstrarea memoriei. În inflaţia de bloguri cu temă confesivă, aceste memorii scapă de sub pericolul idealizării excesive şi fac o radiografie fidelă a epocii, din perspectiva copilului, tânărului şi apoi bătrânului Radu Mihai Dimancescu. Nu întâlnim niciun fior naţionalist şi nici antievreisc în glasul memorialistului, două din coordonatele majore ale atmosferei acestei epoci[1]. Liberal în convingeri, autorul pare să fie un om echilibrat, ce a scăpat de sub patimile interbelice.

Dacă nu vă interesează perioada anilor ’30-’40, textul poate fi privit nu numai ca document istoric, ca mărturisire asupra acelor vremuri, ci poate fi citit ca un roman „adevărat ” asupra unei istorii „adevărate”, utopie ce poate fi atinsă doar într-o astfel de ficţiune…

---

[1] Vezi Leon Volovici, „Nationalist Ideology and Antisemitism. The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s”, translated from the Romanian by Charles Kormos, Pergamon Press, Oxford, 1991, 213 p.