Ian Morris, De ce Vestul deține încă supremația și ce ne spune istoria despre viitor - Norbert Coman

Geografiile simbolice (deseori, ale resentimentului), reflectate cel mai bine în istoriografie prin specia istoriei comparate a civilizațiilor, revin, în ultimii ani, pe scena scrisului istoric. După ce Huntington, la începutul anilor '90, a rupt o relativă tăcere cu a sa Ciocnire a civilizațiilor, ultimii ani aduc alte lucrări care reiau tematicile deschise în prima jumătate a secolului XX de lucrări precum: Declinul Occidentului– Oswald Spengler; respectiv Un studiu asupra istoriei– Arnold Toynbee. Lucrarea aflată sub lupă în momentul de față – De ce Vestul deține încă supremația și ce ne spune istoria despre viitor–, “regizată” de către istoricul și arheologul Ian Morris, spre diferență de aceea a lui Niall Ferguson – Civilizația: Vestul și Restul–, vine doar într-o oarecare opoziție cu necrologul spenglerian (speranța moare ultima!), care în al său discurs anunța, cu glasul cioclului, declinul civilizației occidentale. Nefiind un contradiscurs la teza spengleriană, așa cum o să reiasă din “imersiunea” noastră în firul cercetării morriseene, cartea istoricului britanic ocolește oarecum perspectiva mondializării (raportarea Occidentului cu capitalismul care se mondializează, deci perspectiva unui triumf al Vestului – înțeles că și actuala societate industrial-consumeristă –), dimpotrivă, determinismul geografic al autorului forțează mai departe clișeul Est vs. Vest.

Ian Matthew Morris este, așa cum parțial menționam deja, un istoric și arheolog britanic specializat în istoria clasică a Mediteranei, a studiat la University of Birmingham ca mai apoi cariera să-l ducă spre catedrele unor mari universități, precum Cambridge University, University of Chicago și Stanford University, dar și pe șantiere arheologice, atât în Statele Unite, cât și în Europa. Printre lucrările autorului amintim: Burial and Ancient Society (1987), Archaeology as Cultural History (2000), The Dynamics of Ancient Empires– cu Walter Scheidel – (2009), Why the West Rules - For Now: The Patterns of History, and What they Reveal About the Future (2010) etc.

Cartea recenzată – De ce Vestul deține încă supremația și ce ne spune istoria despre viitor –a apărut în 2012 la editura Polirom din Iași în colecția Historia, traducători fiind Irina Vaikovski-Mihai și Ioana Miruna Voiculescu, folosindu-se ediția originală publicată în 2010 la editura Farrar, Straus and Giroux.

Introducerea lucrării este străbătută de tematica predestinării (o predestinare oarecum hegeliană), discursul fiind centrat pe întrebarea: Este predestinat Occidentul la o stăpânire globală? Observăm că la fel ca și în cazul lui Ferguson, Vestul nu este definit foarte clar, sau este de o claritate care nu ne mulțumește, amprenta discursului fiind un determinism geografic. Întinderea acestui Vest este mult mai extinsă decât în cazul unor lucrări clasice deja ale acestui domeniu, ne referim la cele semnate de Spengler și Toynbee, autori care vedeau civilizația occidentală ca și spirit și cultură, deci de dată mult mai recentă, având originile în antichitatea elenă și creștinism, acestea fiind presărate cu “mirodeniile” völkerwanderung-ului care a condimentat Europa primului mileniu al erei noastre. În această tematică a predestinării autorul compară două școli de gândire, una bazată pe teoria “supremației predestinate pe termen lung”, și cealaltă pe teoria “accidentului pe termen scurt”. Prima teorie este influențată în special de către Marx, în viziunea căruia centralismul statelor estice a “oprit cursul istoriei”, în schimb Vestul a progresat de la sclavagism la feudalism și capitalism, astfel decalajul Estului fiind în special unul politic. Astfel teoriile acestei superiorități o să caute aspecte cultural-tehnologice. Morris, în schimb, va axa discursul, ceea ce și spune autorul că intenționează chiar dacă ar putea ajunge pe această cale la enunțuri eronate, pe elemente explicativ-geografice. Totuși, pentru istoricul britanic nu se poate vorbi doar de o predestinare, dimpotrivă, Vestul a dominat lumea spre 1800, cu toate că anterior mai există o dominare a Occidentului “Semilunii fertile” (putem observa o exagerare a Occidentului, aproape identic ca Niall Ferguson – care identifica și el un Occident 1.0 în Mesopotamia și Egipt –, după cum spuneam, sub amprenta unui clar determinism geografic). Teoria “accidentului pe termen scurt” este conturată în așa-zisa Școală din California, denumire introdusă în uzul istoriografic de către unul dintre adepții ei: Jack Goldstone.

Aceste două modele (“teoria supremației pedestinate pe termen lung”, respectiv a “accidentului pe termen scurt”), văzute ca și tendințe generalizate, sunt contrate în discursul morrisean de trei serii de legi care prin interacțiunea lor dau sens devenirii istorice. Primele două sunt cele ale biologiei și ale sociologiei, acestea determinând configurația istoriei la nivel global, a treia serie de legi fiind cele ale geografiei văzute ca fiind factorii determinanți a diferențelor dintre evoluția Estului, respectiv a Vestului, privite în paralel.

Lucrarea, așa cum precizam, poartă urmele unui oarecare pesimism spenglerian, iar acest sens poate fi urmărit în următorul citat: “Marea întrebare a vremurilor noastre nu este dacă Vestul va continua să dețină supremația, ci dacă umanitatea, în totalitatea ei, va face efortul să se îndrepte spre un mod de existență complet nou înainte ca dezastrul să ne răpună pentru totdeauna”.

Ian Morris vede o istorie procesuală, oarecum pozitivist-dialectică (mergând chiar pe psihoistoria cu posibilități de predicție, adică pe alocuri descoperim un neopozitivism specific matematicilor sociale) pe durata lungă a timpului geografic braudelian, totul pentru a încerca un demers interdisciplinar în căutarea răspunsului la întrebarea centrală a lucrării: “De ce vestul deține încă supremația?” Acesta caută răspunsul, ceea ce și recunoaște autorul, în “forțele materiale brute” și nu în cultură, valori, oameni mari.

Lucrarea este structurată în trei părți, în total cuprinzând doisprezece capitole. Prima parte (capitolele 1-3) urmărește teoriile și conceptele pe care se structurează demersul istoriografic al cercetării, plus caută începuturile celor două modele antagoniste: Vestul, respectiv Estul. Partea a doua (capitolele 4-10) urmărește emergența acestor scheme de civilizație, asemănări-diferențe, scenariul morrisean constând în răsturnări de situații până la actuala victorie a Vestului în urma revoluției industriale; ultima parte a cărții (capitolele 11-12) venind cu răspunsul la întrebările pe care este centrat ductul cercetării, încercând să vadă dincolo de “azi”/prezent.

La fel ca mai toate lucrările istoriografiei occidentale din ultimul timp, apariții editoriale care speculează cu aceste geografii simbolice ale resentimentului (la Ian Morris fiind efectiv și geografie fizică clar determinată, avem două centre de răspândire a culturii din Neolitic încoace: Vestul în mișcare – dinspre Semiluna fertilă, spre noi centre ale puterii –; respectiv Estul, de fapt Extremul Orient, – în care China este, în general, pionul central), întâlnim și în cazul de față o parțială apologie a Vestului (în alte lucrări de genul apologia fiind vădită; dar din multe perspective întemeiată), chiar dacă oarecum mascată prin recunoașterea, pe filiera teoriei accidentului, momentelor de clară dominație estică. Determinismul geografic al lucrării îl pune pe autor în situația de a desconsidera oarecum procesul mondializării: Mai există Est – privind aici procesul internaționalizării mijloacelor de producție, și odată cu ele și a Vestului, devenit între timp o economie, cum observa Marx –? Respectiv, Vestul mai este vestul de acum 100 de ani, sau se “elenizează” în sens spenglerian, devine un metis între Occident și Orient? Mai putem să privim astăzi China și Japonia ca aparținând Estului, altfel decât din clișeul unei perspective geografice? Modelul de expansiune al Chinei nu este unul vestic? Într-un recent interviu, istoricul Eric Hobsbawm (de fapt ultimul său interviu – Hobsbawm a decedat pe 1 octombrie 2012 –) conturează ideea conform căreia capitalismul își schimbă hainele, noua expansiune a capitalismului venind dinspre Asia. Dacă vedem capitalismul ca fiind un proces (chiar esență am putea spune!) occidental, atunci înțelegem că Asia a devenit “vârful de lance” al Vestului (excludem acuma conotația geografică morriseană!).

Lucrare este străbătută și de contrafactualism, de altfel, chiar dacă “istoricii de meserie” nu îndrăgesc această metodă, ea este utilă experimentului. Totul este provocare-răspuns, factorul cultural-tehnologic fiind produs al acestei geografii în mișcare (teză hegeliană susținută puternic de Arnold Toynbee – care introduce în joc și credința ca și actor esențial, adică factorul uman și vigoarea oarecum nietzscheană și spengleriană –, și contestată de Fernand Braudel prin întrebarea: De ce anumite zone geografice cu condiții aproximativ identice nu dau rezultate asemănătoare? – aspect pe care Toynbee îl tratează de fapt, chiar prin introducerea credinței, a factorului cultural uman în a concepe posibilul răspuns la provocarea geografică –).

Răspunsul final al lui Morris fiind: “Vestul deține supremația datorită geografiei.” Legătura dintre mediu și progres fiind evidențiată prin ideea: “Acum două mii de ani nu însemna nimic să locuiești deasupra unor zăcăminte de cărbune, dar acum două sute de ani a început să însemne foarte mult. Exploatarea cărbunelui a împins dezvoltarea socială ascendentă mai repede decât oricând – atât de repede, de fapt, încât curând după anul 1900 noi combustibili au început să ia locul cărbunelui. Totul se schimbă, inclusiv semnificația geografiei.” Dar și arabii stau pe petrol, și totuși Statele Unite, China, Europa, respectiv India și Japonia, pentru a da doar câteva nume, câștigă din acest proces. Ian Morris a observat această ridicare a Estului (în perspectiva sa geografică), China amenințând poziția Statelor Unite ale Americii ca prim hegemon al economiei mondiale, posibil cu timpul amenințarea să devină și una militară, asta deoarece în prezent tehnologia SUA este mult superioară în acest segment. Fragmentarea geografică a Europei (lanțuri muntoase și rețeaua hidrogafică care segmentează subcontinentul Eurasiatic) care este un posibil factor al unei istorii europene a statelor concurente, sau prezența anumitor resurse în apropiere/depărtare (să spunem, prezența sau lipsa “americilor interne” – după cum teoretiza Immanuel Wallerstein letargia Chinei cu ale sale resurse interne imense, nedispusă aventurii, chiar dacă flota amiralului eunuc Zeng He, 1371-1433, era mult superioară formelor de navigație ale Europei Mediteraneene sau Baltice), nu explică total constituirea, respectiv ascensiunea sau declinul diferitelor civilizații, dar aceste teorii sunt totuși cele mai materialiste, cele care pot avea și o demonstrație empirică – cuantificabilă, spre diferență de teoriile care implică spirit, voință etc.

Istoricul britanic, observând un posibil sfârșit al dominației occidentale prognozat “cel mai târziu” în anul 2103, se întreabă: “Oare va reuși Occidentul […] să se reinventeze în secolul XXI și să se mențină pe primul loc?” Orice răspuns posibil nu poate să ne mulțumească, fără a critica demersul psihoistoric al profeției istorice, indiferent de latura metafizică sau empirică a demersului. Posibilele calculele nu iau în serios teoria accidentului, în general, ceea ce matematica social-economică, sau determinismul geografic reliefează astăzi, poate fi contrazis de imprevizibilul uman, aspect de care istoricul britanic este perfect conștient. Dar cercetătorulare dreptul la asemenea jocuri de imaginație, deci nu criticăm scenariile posibile, ci mai degrabă demersul observației empirice, contradicțiile interne, sau teoriile mult prea curajoase în sensul unei generalizări excesive a unui concept, fără o analiză convingătoare.

Nu dorim să intrăm prea mult în profunzimile lucrării, mai mult pentru a nu sufoca curiozitatea eventualilor cititori. Cartea este plină de informații necesare istoricului astăzi, interpetările acestora pot să convingă, sau să nu o facă. Lucrarea poate fi supusă unei deconstrucții argumentate, deoarece, așa cum lăsăm să se înțeleagă, suferă la capitolul teoretizării Vestului (o vădită exagerare a duratei, spunem noi), dar modelul este oarecum coerent, cu toate că se pot găsi incoerențe, așa cum am prezentat cazul petrolului din Golf care nu aduce neapărat bunăstarea deținătorilor naturali, aceștia nefiind și deținători de facto. Fiind iubitori ai genului, deci a istoriei comparate a civilizațiilor, nu putem decât să propunem lecturarea acestei cărți, chiar dacă cere vigilență din partea cititorului, discursurile din acest domeniu al geografiilor simbolice fiind puternic ideologizate și ideologizante.

Recenzie preluată, la recomandarea autorului, de p

e blogul istoriafantomatica.blogspot.com