vineri, 14 iunie 2013

Dacia romană. Oameni și povestiri II. Celerinus, tălmaciul dacilor – de Dan A. Deac


Aparent, povestea asta nu are neapărat legătură cu Dacia romană ci mai degrabă cu nordul „barbar”. Este povestea singurului personaj atestat până acum în izvoarele romane care cunoaște limba dacică.
În 1943 în anticul Brigetio din Pannonia Superior (acum Szöny, județul Komarom, pe Dunăre, la vreo 30 km vest de Budapesta, puternică așezare romană pe frontiera Imperiului și locul unde era campată legiunea I Adiutrix într-un imens castru), în plină dominație maghiară a Ardealului de nord, ieșea de sub pământ unguresc dovada de netăgăduit a „continuității dacilor în vatra străbună, strămoșească” așa cum unora le place să menționeze. Un remarcabil om de știință maghiar, Lazslo Barkoczi, descoperea un extraordinar sarcofag, datat la vreo 100 de ani după războaiele dacice, pus de Marcus Ulpius Celerinus, traducător de limbă dacă, fiului său Marcus Ulpius Romanus, înregimentat în garda pretoriană la Roma, a împăratului Septimius Severus (un fel de SPP al nostru). Povestea sa, e drept, în rândurile acestea puțin nuanțată, este următoarea.
Brigetio
Noaptea, 28 martie 193, Castra Praetoria, Roma: sub auspiciile prefectului și tribunilor pretorieni (șefii SPP-iștilor) se organizează imediat după uciderea de către aceștia a împăratului Helvius Pertinax o licitație privind ocuparea tronului. Primul care intră în castru este Titus Flavius Claudius Sulpicianus, prefectul/primarul Romei, care fusese trimis de Senat să vadă ce se întâmplă cu pretorienii. Aflând de licitație, soția și fiica lui Didius Iulianus îl scot de la un banchet pe acesta pentru a participa și el. Ajuns la porțile castrului, Didius Iulianus, aburit de alcool, nu este lăsat să intre. Așadar, se hotărăște să rămană afară și să liciteze de acolo. Se ajunge la 20.000 de sesterți oferiți de Sulpicianus când, ne relatează Dio Cassius, Iulianus fiind prea beat ca să mai vorbească, ridică mâna dreaptă cu palma și degetele larg despărțite soldaților de pe baricade. Încă 5000! Licitația se încheie, a doua zi lumea avea un nou suveran. Mahmur, cu siguranță.
În acest timp, Septimius Severus, guvernatorul provinciei Pannonia Superior, cu capitala la Carnuntum, aștepta cu înfrigurare deznodământul evenimentelor de la Roma. O lună mai târziu, acesta își ia în mâini propriul destin și, sprijinit de armatele sale, legiunile de la Carnuntum, Brigetio, sau cele dacice, hotărăște să-l detroneze pe Didius Iulianus, urât deja peste măsură de poporul roman. Pornește cu tot alaiul spre Roma. În staff-ul său se afla și Marcus Ulpius Celerinus, provenit dintr-o familie de daci ce obținuseră cetățenia în timpul lui Traian (și a cărui nume obligatoriu îl vor lua cum era specificat în lege, de aici și Marcus Ulpius), bun cunoscător de limbă dacă. În puhoiul de soldați se afla și fiul său proaspăt înrolat, numit Marcus Ulpius Romanus.
Ajuns la porțile Romei unde Iulianus fusese ucis deja, Septimius Severus și alaiul său impresionant este întâmpinat de aceiași Gardă. Septimius, acest Barack Obama cu barbă încărunțită al Antichității, face ca în doi timpi și trei mișcări Garda să fie dizolvată şi ucigașii lui Pertinax să fie pedepsiți. Se formează o nouă Gardă Pretoriană, de această dată compusă exclusiv din oameni din armatele ce-l sprijineau, de la Dunăre. Ca o dovadă irefutabilă că noi suntem urmașii dacilor, Celerinus a acționat rapid și în spirit autohton, aflând vestea că „sunt posturi” bine plătite la Roma. Pe principiul ”hai șefu`, am și io un plod p-acia prin legiune, ia-l că-i copil bun, trăiț-ar familia”, l-a introdus în Garda Pretoriană a lui Septimius Severus pe fiul său Romanus. Dacă a dat șpagă sau nu, asta e altă poveste. Poate Severus doar și-a ajutat un vechi şi loial slujitor. Orișicum Romanus ajungea, la începutul anilor săi 20 de viață, de la un novice soldat legionar din Pannonia, în ditamai Garda Pretoriană de la Roma. Urmează apoi ani lungi de războaie civile duse de Septimius, în care cele două personaje cu sânge dacic, înrolați unul în Garda Pretoriană, celălalt în legiunea I Adiutrix, se plimbă în Balcani, Orient și înapoi înspre vestul european. Pacea vine în 197 când Severus îl învinge definitiv pe Clodius Albinus la Lungdunum (azi Lyon), într-una dintre cele mai feroce bătălii ale istorie romane.
Imperiul Roman în anul 125 A.D.
Aici destinele lor se despart, fiul urmându-l pe Septimius în expedițiile sale în Orient, în timp ce Celerinus se întoarce împreună cu legiunea acasă la Brigetio. Pacea fiind instaurată, Celerinus primește noi sarcini în cadrul armatei. Acesta este pus responsabil cu traducerea din limba dacă în limba latină și viceversa în cadrul unui grup de ofițeri și soldați ce se ocupa cu aprovizionarea legiunii (cu ce însă nu știm) din mediul triburilor dacice. Care triburi dacice? Greu de spus, poate cele din zona de nord a Poloniei, poate cele din nord-vestul Daciei Porolissensis.
Rutina militărească de 25 de ani a rămas neschimbată până când, undeva spre sfârșitul primei decade a secolului III, lumea lui Celerinus se prăbușește la auzul vestei morții fiului său drag. Marcus Jr. al său moare la vârsta de 35 de ani în serviciul Gărzii Pretoriene din pricini necunoscute nouă azi. Corpul fiului este adus înapoi acasă, la Brigetio, servicii funerare demne de statutul său sunt elaborate, iar corpul este depus în superbul sarcofag amintit la început, sarcofag despre care Celerinus ne informează în textul gravat pe acesta că s-a ocupat personal de facerea sa. Cei doi, tată și fiu, sunt reprezentați demni, cu priviri militărești ascunse după o barbă scurt tăiată, unul lângă celalalt într-un medalion pe același sarcofag. Dar povestea nu se încheie...

Anul 211, luna decembrie mai exact, aduce moartea lui Severus, la York (Eburacum, Britannia), în timpul războaielor cu caledonienii din nordul insulei. Cei doi fii ai săi, Marcus Aurelius Severus Antoninus Augustus, a.k.a. Caracalla și Publius Septimius Antoninus Geta, (pentru prieteni, Geta) preiau puterea imediat. La scurt timp după întoarcerea la Roma din frigul nordic, Geta este asasinat personal de Caracalla în brațele mamei celor doi Iulia Domna, iar începând din 212 Caracalla domnește singur. Un an mai târziu, în 213, noul împărat pornește în expediții militare în nordul Imperiul, contra alamanilor și altor triburi germanice. Aceste evenimente îl regăsesc pe Celerinus și legiunea sa, I Adiutrix, tot la Brigetio, însă schimburile comerciale sau de ce altă natură fuseseră cu dacii se opresc din pricina războiului. Astfel vedem cum undeva în intervalul 213-217 (217 fiind anul morții lui Caracalla), Celerinus dedică un altar lui Iupiter, celui prea bun și prea mare, altar ridicat în urma unui legământ făcut între acum bătrânul Celerinus și zeul suprem, legământ pe care ambele părți l-au respectat. Acest legământ, poate făcut de către Celerinus lui Iupiter pentru întoarcerea din lupte cu bine înapoi acasă este ultima atestare a sa.
 Poate pe viitor vor apărea alte mărturii ale faptelor lui Celerinus lăsate în tumultoasa sa viață sau poate alți traducători cu povești cel puțin la fel de frumoase vor apărea.
Sarcofacul lui Marcul Ulpius Romanus

Episodul III: Războaiele daco-romane (sau cum a început totul).

P.S.: În general cei care ne atacă pe noi, adică pe istoricii oficiali care „ascund istoria adevărată”, evită să vorbească despre cazul lui Ulpius Celerinus, interpres dacorum, pentru că lor nu le „pușcă” teoria că daca și latina ar fi limbi foarte înrudite, iar un dac și un roman se puteau înțelege de minune, precum Mutu și Tamaș la o bere.

Bibliografie selectivă:
L. BARKÓCZI, Dák tolmács Brigetioban, în Archaeologiai Értesitö Series III, V-VI, 1944-45, 178- 192.
L. BARKÓCZI, Brigetio. Dissertationes Pannonicae II, 22 (Budapest 1944- 1951).
A. BIRLEY, Septimius Severus. The African Emperor (London&New York 2002).
B. CAMPBELL, Diplomacy in the Roman World (c. 500 BC - AD 235), (Diplomacy and Statecraft 12) (London 2001), 1-22.
D. Deac, Negotiating with the Dacians. The Case of Marcus Ulpius Celerinus, interpres dacorum, Ephemeris Napocensis XXIII, 2013, sub tipar.
G. ERDÉLYI, A római kőfaragás és kőszobrászat Magyarországon (Budapest 1974).
C.C. Petolescu, Inscriptiones Daciae Romanae. Inscriptiones extra fines Daciae repertae Graecae et Latinae (saec. I.II.III) vol. II : Illyricum-Oriens-Africa septemptrionales (Bucuresti 2000). 
B.  LÖRINCZ, Legio I Adiutrix, in Les legions de Rome sous le Haut- Empire 1, ed. Y. Le Bohec, (Lyon 2000), 150- 158.
C. MÉA, Le salariarius: un contractuel de l’armée romaine, ZPE 181 (2012), 207–213.
A. MÓCSY, Pannónia and Upper Moesia (London-Boston 1974).
D. PERETZ, The Roman Interpreter and His Diplomatic and Military Roles, in Historia, Bd. 55, H. 4 (2006), 451-470.
E., POCMARSKI, Zur Ikonographie und Chronologie der römischen Sarkophage aus Brigetio, in Bud.Reg. 34, 2001, 201- 221 (Abb.1-9).
B. ROCHETTE, Fidi interpretes. La traduction orale à Rome, in Ancient Society, 27 (1996), 75-89. 
I.I. RUSSU, Miscelanea dacica, in AIIN 11, 1946-47, 403-412.
I.I. RUSSU, Daco-geții in Imperiul Roman (București 1980).
G. STOIAN, Interpretes în lumea romană , in SCIVA 58, no. 1-2 (București 2007), 165-169.

Comentarii

Translate this blog