miercuri, 24 decembrie 2014

Pledoarie pentru sărbătorirea unui Crăciun stângist - Muzică şi film pentru seara ajunului


   Să fim serioşi, Crăciunul a avut întotdeauna un aer stângist, chiar dacă unora nu le place să recunoască. Ştiu, se fac cadouri ca să se primească altele iar asta nu seamănă deloc cu redistribuirea averilor. Dar dacă sondăm puţin imaginarul Crăciunului (manipulat agresiv de Coca-Cola şi alte companii) şi evacuăm din el copilul sărman cu ochii sticloşi căruia îi revin cel mai adesea cadourile, rămânem cu un moş ciudat căruia îi place să se îmbrace în roşu şi să hăituiască o cireadă de reni pe cerurile înstealate ale serii de 24 Decembrie. Undeva în străfundurile ideologice ale sărbătorii acesteia cu siguranţă se află un puternic miez socialist. Altfel cu greu s-ar putea explica de ce şi cei mai înverşunaţi dintre neo-liberali cad adesea pradă atracţiei centrifuge a acestuia şi fac gesturi necugetate precum donaţiile anonime sau caritatea către cerşetori. Apoi, bineînţeles, Karl Marx seamănă leit cu Moş Crăciun, un lucru care poate fi confirmat de orice copil de 6 ani, chiar şi în vacanţa de vară, darămite în preajma ajunului. Nu cred că e vorba doar de o simplă coincidenţă.
    Cu toate acestea, un atac susţinut al capitalismului occidental erodează de ceva vreme adevăratul spirit al Crăciunului încercând să-l golească de esenţa sa stângistă. Lucrurile se pot observa cu uşurinţă în domeniul muzicii: Let It Snow! al lui Dean Martin, pe lângă faptul că nici nu menţionează Crăciunul, este o banală reverie în doi de sub pătură, lângă şemineu, în timp ce afară zăpada viscoleşte înfricoşător; All I Want For Christmas Is You al Măriei Carey, este şi mai rău, atacând Crăciunul la bază (“nu vreau cadouri, nu vreau zăpadă, te vreau doar pe tine!”) iar Last Christmas (Wham!) e o istorioară siropoasă a unui fling de ajun care sfârşeşte prost în ziua Crăciunului. Şi dacă le iei la rând, aproape toate cântecelele de Crăciun sunt exact acelaşi lucru: poveşti de dragoste mascate în cântece de sărbătoare. Nimic deci despre adevăratul spirit al Crăciunului. Salvarea nu vine de la muzica punk aşa cum v-aţi aştepta, ca nişte socialişti veritabili. În general, abordarea punk a Crăciunului e mai degrabă anarhistă după cum sugerează titluri ca There ain't no Santy Clause (The Damned) sau Fuck Christmas (Fear). Ori totuşi, unii dintre noi ar vrea să sărbătorească ceva, dar să se şi simtă bine că nu au căzut în plasa capitalismului consumerist care livrează în general instrumentarul necesar pentru aşa ceva.
    Fiţi fără grijă! Alegerea pentru seara de ajun se poate îndrepta cu minimă prudenţă către The Kinks, o formaţie cu ştate vechi în ceea ce priveşte imaginarul stângist. Father Christmas, un single din 1977, răspunde cu siguranţă necesităţilor.
    Deşi demitizează figura lui Moş Crăciun („When I was small I believed in Santa Claus/Though I knew it was my dad”), cântecelul păstrează spiritul sărbătorii şi-l împănează cu doza necesară de stângisme binevenite în discuţiile din jurul bradului. Moşul iese destul de şifonat din întrega interpretare propusă de The Kinks, fiind atăcat de copii (se vede, săraci) care nu vor jucării de la dânsul, ci bani. „Give all the toys to the little rich boys.” îi trântesc ei lu' Moşu. Dar să nu vă închipuiţi că e vorba despre nişte derbedei de la colţ de stradă. Printre solicitările pe care copii i le adresează lu' Moşu se află şi o slujbă pentru tata: „But give my daddy a job 'cause he needs one/He's got lots of mouths to feed”. După care gândurile copiilor sărmani se îndreaptă către cei asemenea lor, într-o manieră oarecum dialectică:
Have yourself a merry merry Christmas
Have yourself a good time
But remember the kids who got nothin'
While you're drinkin' down your wine
    Fundalul sonor fiind asigurat şi bunătăţile fiind gustate şi bine primite (mă rog, mai puţin vinul probabil...) nu-i nimic mai crăciunesc decât vizionarea unui Christmas Movie socialist. Aici lucrurile sunt la fel de dificile. Aproape toate filmele de Crăciun au elemente stângiste întrînsele, dar puţine se apropie cu adevărat de sensibilitatea socialistă. Miracle on 34th Street (în oricare dintre variante) e mai degrabă un film de Crăciun pentru middleclass, cu o directoare de mall fără bărbat şi viaţă personală (etică de muncă capitalistă!) şi odrasla ei care-şi doreşte o casă în locul bunăstării mondiale. Nici alte încercări mai recente nu oferă prea multă satisfacţie. Seria Home Alone, dezamăgeşte prin puţina consideraţie pe care o oferă hoţilor, portretizându-i ca pe doi tăntălăi şi nu ca pe victime ale unei schimbătoare pieţe a muncii, incapabile să integreze mâna de lucru existentă. Ceea ce merită văzut în seara de ajun este clasicul It's a Wonderful Life (1946). Pelicula lui Frank Capra se articulează cel mai bine pe cererea publicului stângist. Este povestea lui George Baily (James Stewart în cel mai bun rol al său), un întreprinzător bine intenţionat care vrea să ofere locuinţe ieftine oamenilor şi a antipodului său, Henry F. Porter (Lionel Barrymore în cel mai bun rol al său) un capitalist venal care se opune acestor planuri progresiste. Filmul are cele mai multe ingrediente ale unei poveşti de Crăciun serioase: are dulceaţa aceea pe care trebuie să o aibă filmele de Crăciun, are şi foarte mult umor dar vorbeşte de fapt despre o comunitate asaltată de marele capital, despre solidaritate şi bună înţelegere. Este şi foarte spiritual, deşi foarte întunecat pe alocuri, cu scene care nu s-ar potrivi în asemenea producţii. Dar cel mai bine e să-l vizionaţi voi înşişi decât să vi-l povestesc eu. Aveţi grijă să vă invitaţi şi prietenii neo-liberali la petrecere. E în spiritul sărbătorii!
It's A Wonderful Life (1946)

În speranţa că nu v-a stricat Crăciunul anideologic, Liga vă urează unul cât mai stângist asezonat cu un an nou fericit cu cât mai multe împliniri ale luptei de clasă!

vineri, 19 decembrie 2014

Despre ”Terorism, tortură și iar terorism” cu 3 întrebări profesorului/diplomatului Valentin Naumescu




Într-un material publicat recent pe Contributors domnul Valentin Naumescu, conferențiar la Facultatea de Studii Europene (UBB) din Cluj și diplomat de carieră, face o excelentă demonstrație de ascundere sub preș a rahatului, cu tact diplomatic, ștaif academic și afectare morală. Fiind mai mult decît un simplu diplomat în slujba unei țări invizibile în arena internațională, un cadru universitar cu o bună cunoaștere a contextului internațional și a relațiilor internaționale, domnul Naumescu n-a stat deoparte cînd a văzut la începutul săptămînii că dă în clocot cazanul islamofobiei, datorită tragicelor evenimente de la Sydney. Era momentul oportun pentru a formula cîteva considerații pe marginea scandalului generat de recenta publicare a Raportului cu privire la metodele și tehnicile de tortură folosite în închisorile secrete ale CIA. Pentru că nu este deloc potrivit să aprobi sec, din simplă convingere sau din considerente/necesități de ordin diplomatic, experimentele cu iz greu de Pitești/Aiud săvîrșite de către CIA asupra unor suspecți de terorism, foarte probabil și pe cuprinsul țării noastre, este vitală o argumentație aparent laborioasă care sub pretextul contextualizării să cînte prohodul oricărei condamnări tranșante a celor responsabili, în conformitate cu legislația internațională în vigoare, încă.
Încă din titlu, după ce ancorează intervenția sa la remorca celui mai recent atac terorist al unui fundamentalist musulman, autorul sugerează o ordine falsă a evenimentelor prin formula: ”terorism, tortură și iar terorism”. Și zic falsă pentru că nu văd niciun efort de lămurire a modului în care terorismul islamist s-a profilat în ultimele decenii ca cea mai recentă încarnare a Răului pe care Civilizația Occidentală, născătoare a drepturilor omului, a respectului față de libertățile individuale și față de demnitatea umană, trebuie să-l înfrunte. Nu văd nicio referire la momentele în care SUA n-a avut probleme în a coopera, în sensul înarmării și finanțării, cu astfel de grupări teroriste, fie că vorbim de talibanii din Afganistan, susținuți împotriva rușilor, fie de sprijinirea unor grupări teroriste implicate în recentul război civil din Syria, dintre care s-a desprins facțiunea Statului Islamic. Totul, desigur, în slujba democrației și a drepturilor omului.

miercuri, 17 decembrie 2014

Creșterea salariului minim pe economie și grija ipocrită pentru săraci

autor: Laurențiu Ridichie (http://laurentiuridichie.blogspot.de/)
Mai întîi povestea. Cu cîteva săptămîni în urmă 33 de profesori, economiști și antreprenori au adresat o scrisoare deschisă recent alesului Președinte, Ministrului Muncii și Primului Ministru, pentru a le semnala pericolele economice pe care le implică creșterea salariului minim pe economie la 1050 lei, după cum plănuia guvernul. Între timp măsura a fost implementată, dar discuțiile pe marginea ”creșterii salariului minim” ca soluție de ameliorare a sărăciei ce tronează în societatea românească, continuă după ce, printr-o replică, Victoria Stoiciu a contestat validitatea multor afirmații cuprinse în acea scrisoare. Prin urmare, săptămîna aceasta poziția Victoriei Stoiciu și a altor critici ai scrisorii celor 33, a fost aspru criticată de doi magiștrii autohtoni ai treburilor economicești, unul fiind chiar în capul listei semnatarilor.
Dincolo de contracararea argumentelor Victoriei Stoiciu sau a altor contestatari, îndrăzneala de a contesta viziunea și argumentele ”specialiștilor” de către cineva din afara branșei, a fost taxată, fiind percepută ca o formă de ”bagatelizare a învățămintelor științei economice” (Bogdan Glavan) sau de ”a bate cîmpii și a distrage atenția de la cauzele tuturor problemelor” (Vlad Tarko). Ei bine, cu riscul de a fi inclus și eu în lista  ”imbecililor”/”idioților utili” fără studii economice  adecvate și cu mintea îmbîcsită de prejudecăți și o irațională lipsă de înțelegere a logicii economice lăsate de Dumnezeu/Natură, îndrăznesc să formulez cîteva obiecții față de proaspătul text al domnului Vlad Tarko.
Deși poate sunt nedrept, nițel chițibușar, nu mă pot abține să nu fac o primă remarcă de ordin stilistic. Asta pentru că textul domniei sale are o formulare atît de precară și chinuită, de-mi părea o întruchipare a bancului cu cel cu privirea inteligentă dar incapabil să se exprime.  Însă mi-am zis că poate are omul argumente, nu e doar o răfuială cu cei lipsiți de înțelegere față de necesitățile cinice ale unei viziuni economice pe care dumnealui și alți inițiați într-ale zero-urilor o împărtășesc. Coindu-se pe alocuri să fie ironic, incisiv, domnul Tarko o menajează, totuși, pe doamna Stoiciu, făcîndu-i praf doar argumentele și colegii de eșichier politic. Ba mai mult, ca și alți colegi de breaslă, are o profundă preocupare pentru populația săracă a acestei țări și se apleacă în cuvîntul său de învățătură asupra unor categorii sociale grav vitregite de binefacerile traiului decent: tinerii, rromii și oamenii de la țară și din orașele mici. În viziunea lui, aceste categorii ar fi afectate nu numai de creșterea salariului minim pe economie ci de însăși existența unui prag minim obligatoriu care-i împinge pe angajatori să nu angajeze și/sau să facă disponibilizări și pe săracii nepregătiți să accepte munci la negru pe venituri mai mici. Toată construcția argumentativă este asortată cu referințe bibliografice, comparații cu alte societăți, statistici, discurs anti-rasist și mai ales simplificări. Însă, aveam să realizez la final de lectură, că maniera în care autorul utilizează ideea de ”cauzalitate” pentru a proba greutatea și ”științificitatea” judecății sale, este edificator exprimată într-o frază care vrea să lămurească situația rromilor: ”Intr-o mare masura multi dintre ei se afla intr-un cerc vicios: Din cauza ca mortalitatea infantila in randul lor e foarte mare, sunt nevoiti sa faca multi copii comparativ cu restul populatiei.” Demnă de faimoasa rubrică a Cațavencilor de altă dată: ”Din puțul gîndirii”, explicația domniei sale ne oferă o măsură a adîncimii gândirii, analizelor și asocierilor pe care mintea sa le operează.

duminică, 14 decembrie 2014

De la Wall of Shame la Mall of Shame. Drama muncitorilor români de la Berlin

foto: Oana Popa
Duminică, 16 noiembrie, o mână de muncitori români din Berlin se alinia frumos, la coadă, la ambasadă pentru a-și exercita dreptul de vot în turul al doilea al prezidențialelor. Ca și alți conaționali, înșirați de la primele ore ale dimineții pe trotuarele din preajma ambasadelor sau consulatelor din diferite țări, își așteptau și ei cuminți rîndul la cabina de vot. Mass-media românească vuise cu anticipație, prezentând previziuni din cele mai sumbre cu privire la desfășurarea votului în străinătate. Motivele de îngrijorare erau cît se poate de întemeiate având în vedere că în primul tur, în pofida orelor petrecute la cozi, mulți cetățeni români nu și-au putut exprima opțiunea electorală. Diaspora părea profund defavorizată, ba chiar ținta unei rele-voințe atent orchestrate. Elvis Iancu și colegii săi de șantier n-au avut însă prea multe probleme în acest sens. Și-au ținut cu schimbul rîndul la coadă, au mai tras cîte o țigară, și-au mai frecat mîinile înfrigurate, dar după un timp tot au reuşit să pună ștampila pe buletinul de vot. Au plecat mulţumiţi „acasă” şi au aşteptat rezultatele. După ora 23:00, când Klaus Iohannis şi-a anunţat victoria prin binecunoscutul „Am câştigat! Ne-am luat ţara înapoi!”, nu mică le-a fost bucuria. Ţara, de greul căreia fugiseră ca să-şi caute un rost în străinătate, şi-or fi luat-o ei înapoi, dar salariul pentru munca grea la construirea luxosului Mall of Berlin nu şi-l mai luaseră de cinci săptămâni.„Am fost satisfăcuți, dar n-aveam cu ce să sărbătorim. Curcanul era la Viktor!”, îşi aminteşte Elvis de ziua votului şi de unul dintre angajatorii săi. S-au pus totuşi la somn mai binedispuşi decât în alte seri, deşi containerul care le servea drept locuință celor 8 muncitori le sabota odihna, ca-n multe alte nopţi de când fuseseră cazaţi întrînsul, înghesuindu-i între pereţii de tablă lipsiţi de ferestre şi picurându-le în cap condensul strâns pe tavan de la atâta bucurie electorală.

luni, 8 decembrie 2014

Fantezia excomunicării. Varianta laică a părintelui Eugen Tănăsescu

Părintele Eugen Tănăsescu
Voi ați auzit de părintele Eugen Tănăsescu, blogger Adevărul și director al Radio ”Dobrogea”, postul confesional al Arhiepiscopiei Tomisului? Este unul dintre cei mai activi clerici autohtoni și, de regulă, racordat la marile chestiuni și frămîntări ale societății autohtone. Nu doar că exprimă poziții față de anumite chestiuni, lămurește multe din rosturile și acțiunile bisericii în societate, dar are și propuneri curajoase pe tematici cît se poate de delicate. Cea mai recentă, lansată în siajul emoționatelor manifestări specifice zilei de 1 Decembrie, caută să tranșeze într-o  manieră cît se poate de democratică problema celor care hate-uiesc și hăituiesc constant România și românismul. Așadar, în spiritul democrației cultivat în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, părintele Eugen Tănăsescu propune ca ”cei care ofensează simbolurile naționale să-și piardă cetățenia”. Adică cei care ”neagă orice valoare națională și, probabil, ori de câte ori au ocazia, aduc ofense românismului și simbolurilor naționale”. Știți voi care. De regulă, după cum ne lămurește și părintele, aceștia sunt grupați într-un ”așa-zis ținut” și nu s-au purtat cum trebuie nici la ediția din acest an a zilei Noastre naționale.
Desigur, părintele nu exprimă viziunea oficială a instituției pentru care lucrează, însă repune în circulație o fantezie care bîntuie mințile multor semeni cu veleități de gardieni ai identității naționale. Dacă am aborda calea legalistă am sista repede discuțiile invocînd un anumit articol din constituție care spune destul de clar că ”Cetățenia română nu poate fi retrasă persoanei care a dobîndit-o prin naștere.” Punct. Dar legile, Constituția și cam tot ceea ce poate fi considerat lucru omenesc, mai pot fi și schimbate. Așadar, să vedem unde ar putea duce o astfel de fantezie născocită de o prea-omenească dragoste de țară și slăbiciunea pentru niscaiva autoritarism de sorginte clericală.

miercuri, 3 decembrie 2014

Rekonstruktion – Filmland Rumänien III. Cinema-ul românesc la Berlin


   Obsesia Noului Cinema Românesc cu privire la perioada comunistă, odată devenită evidentă, a provocat o oarecare nemulţumire în rândurile publicului cinefil care şi-ar fi dorit poate, să vadă teme actuale transpuse pe marele ecran în locul vechilor fantome ale unui comunism la fel de original ca şi democraţia care i-a urmat (ambele încă de neînţeles). Cu toate acestea, de n-ar fi existat obsesia asta a cineaştilor români, cu greu s-ar fi putut alcătui un program acătării pentru un festival de film precum cel propus săptămâna trecută de Institutul Cultural Român de la Berlin în colaborare cu Zeughauskino, sub titulatura Rekonstruktion – FilmlandRumänien III. Tema centrală de anul acesta a fost Revoluţia din 1989 (cum era şi de aşteptat) pentru marcarea unui sfert de veac de la evenimente; dar poate şi pentru a înfăţişa publicului berlinez, aflat într-o dispoziţie festivă la 25 de ani de la căderea zidului, varinata hard a febrei revoluţionare care a cuprins tot estul european în aceeaşi perioadă.
    Selecţia peliculelor mi s-a părut cât se poate de inspirată. Având în vedere că ar fi fost destul de greu să umpli o întreagă săptămână de festival cu producţii strict centrate pe evenimentele din decembrie '89, organizatorii au avut ideea binevenită de a trata Revoluţia în durată lungă. Astfel, în program s-au găsit atât filme precum Hârtia va fi albastră (r. Radu Muntean) sau A fost sau n-a fost? (r. Corneliu Porumboiu) care abordează direct momentul revoluţionar cât şi producţii ca Amintiri din Epoca de Aur (r. Hanno Höfer, Razvan Marculescu, Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Ioana Uricaru) sau Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (r. Cătălin Mitulescu) care să ne amintească (nu fără un strop de nostalgie pentru acele vremuri) de ce totuşi s-a răzvrătit poporul. „Durata lungă” a funcţionat şi mai bine la capitolul documentar, unde pe lângă Videogramele unei revoluţii (r. Harun Farocki, Andrei Ujică) au rulat şi titluri percum Piaţa Universităţii (r. Stere Gulea) sau Bucureşti, unde eşti? (r. Vlad Petri), ambele tratând masivele mişcări de stradă din perioada post-revoluţionară și lăsând să se înţeleagă că unele treburi au rămas neterminate acum 25 de ani. Cele două sunt importante cu atât mai mult în condiţiile în care, acum nu mai puţin de jumătate de lună, unii încă strigau „Jos comunismul!” pe străzile din Bucureşti şi Cluj în timpul delirului electoral de anul acesta. Prezente în program au fost şi mult lăudatele 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (r. Cristian Mungiu) sau Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (r. Andrei Ujică), probabil răsvăzute de publicul diasporean şi autohton (care au însă tot timpul un scor bun la revedere!), dar şi mici bijuterii din renăscutul (dar plăpândul) cinema nouăzecist semnate de nume sonore precum Nae Caranfil, Stere Gulea sau Lucian Pintilie (E pericoloso sporgersi, Vulpe – Vânător, Prea târziu), la care se adaugă Senatorul melcilor (r. Mircea Daneliuc), întotdeauna într-o categorie aparte.

marți, 2 decembrie 2014

Badiou și Sfântul Pavel - Norbert Coman

Pentru Badiou, la fel ca pentru Žižek (Repetându-l pe Lenin) – adevărul este pe o parte a baricadei –, în Sfântul Pavel. Întemeierea Universalismului, Adevărul credinței este în mod categoric un act public, deci trebuie să fie militant, “ține de esența credinței ca ea să se declare în mod public. Adevărul este militant sau nu este deloc.”[1] Cum spune Pavel, nu în inimă este mântuirea, ci în cuvânt: “prin credința din inimă se capătă îndreptățirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Rom. 10.8sq)[2]; “omul este îndreptățit prin credință, fără faptele Legii” (Rom. 3.27sq)[3].
Dar, actul credinței, automat actul iubirii – dragostea – (actul adevărului militant), se face cu har și nu cu lege: “Harul este contrarul legii, în măsura în care este ceea ce vine fără să fi fost cuvenit (răscumpărarea adusă de Hristos pentru toți, dragostea este o trăire interioară, mărturisirea fiind actul public, dragostea nu este ceva ce se cuvine, nu este o răsplată – C.N.).”[4] Tocmai depășirea Legii este dragostea. Harul este legea interioară, nu o lege de dinafară, care “înlănțuie mădularele”, “mă ține rob legii păcatului” (Rom. 7.7-23)[5]. Legea este moartea: “când a venit porunca, păcatul a înviat, iar eu am murit” (Rom. 7.7-23).[6]
Pentru Pavel, păstrarea Legii este un act lipsit de har, “răscumpărarea este în Cristos Isus” (Rom. 3.23-4), legea fiind o particularitate, universalul fiind o adresare (se adresează tuturor).[7]
Harul și carisma, lipsite de cauză, pot fi universale (“puterea excesului în raport cu legea”[8]), legea rămâne un particular. Pavel accentuează, în Rom. 5.20-1, antagonismul lege-har: “Legea a venit ca să se înmulțească greșeala; dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult; pentru că, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot așa și harul să stăpânească dând îndreptățirea, ca să dea viața veșnică, prin Isus Cristos, Domnul nostru.”[9] Astfel legea dă viață dorinței de autonomie (inițial inconștientului), dorinței de a ieși din ea. Subiectul trebuie să se despartă de Lege, să-și dorească autonomia și să o mărturisească ca act public.[10] “Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam” – spune Pavel.[11] Legea este calea morții, cum subliniază Badiou în citirea lui Pavel.[12] Astfel, evenimentul-Cristos este abolirea Legii: “știm că omul nu se îndreptățește prin faptele Legii, ci numai în credința în Isus Cristos” (Gal. 2.16), “Cristos ne-a răscumpărat din blestemul legii” (Gal. 3.13), respectiv “dacă dreptatea se capătă prin Lege, atunci Cristos a murit în zadar” (Gal. 2.21).[13]
Să zdrobim Legile și să trăim cu har!




[1]     Alain Badiou, Sfântul Pavel. Întemeierea Universalismului, Editura TACT, Cluj-Napoca, 2008, p. 103.
[2]     Ibidem.
[3]     Ibidem, pp. 89-90.
[4]     Ibidem, p. 91.
[5]     Ibidem, p. 95.
[6]     Ibidem.
[7]     Ibidem, p. 90.
[8]     Ibidem, p. 92.
[9]     Ibidem.
[10]   Ibidem, p. 96.
[11]   Ibidem, p. 97.
[12]   Ibidem.
[13]   Ibidem, p. 101.

luni, 1 decembrie 2014

Și tu poți fi Diaspora!


sursa foto: Centrul Claca
     Mi-am început această zi cu profunde conotații patriotice lecturând un material despre câțiva muncitori români care au muncit la ridicarea unui Mall în Berlin și care  protestează de ceva vreme  pentru că au fost țepuiți de angajatori și intermediari. Detalii găsiți aici. Despre această dimensiune a Diasporei se vorbește mai puțin, fiind vânate poveștile de succes ale unor tineri studioși sau ale unor antreprenori, menite să probeze vrednicia noastră și să impună modele de urmat celor care încă mai au dubii că ți se rezolvă problemele dacă-ți iei lumea-n cap. Desigur, trebuie promovate și astfel de reușite, dar ar trebui acordată mai multă atenție și cazurilor nefericite, fără a aștepta ca o tînără să fie băgată în comă de niște proxeneți pentru că a refuzat să se prostitueze într-un bordel german, după ce a fost amăgită cu promisiunea unui job de ... menajeră. (Mai multe despre acest caz, aici).

     Multe astfel de povești rămân necunoscute și pentru că cei care le trăiesc preferă tăcerea decât rușinea unei astfel de pățanii și postura de fraier în ochii comunității din care pleacă, deși, stând la pahare cu astfel de oameni poți descoperi un lung șir de țepe, mai mici sau mai mărunte, prin care se călesc mulți pînă ajung la locuri de muncă rezonabile sau se reprofilează pe găinării, aprovizionând rețelele care comercializează parfumuri, adidași și haine furate. Astfel de povești vor prinde în curând contur pe acest blog, dar până atunci să prezentăm manifestul campaniei: ”Și tu poți fi Diaspora!”:

     Muncești în străinătate (cu contract sau la negru) și nu ți-au fost respectate drepturile? Ai fost abuzat sau fraierit de angajator sau intermediari? Spune-ne povestea pe pagina de Facebook a Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni și noi o vom face cunoscută lumii întregi, asigurând (dacă este nevoie) anonimatul povestitorului. 
      Știi cazuri de români plecați la muncă peste hotare și țepuiți de angajatori sau intermediari?  Lasă tăcerea pentru alții și spune-ne povestea. Pentru că nu numai poveștile de succes trebuie cunoscute.
      Ești student în străinătate și ai avut brusc revelația identității naționale și a conexiunilor intime cu glia străbună? Lasă balivernele patriotarde, sloganele râncede și fredonările de cântece patriotice la beții interculturale! Implică-te și spune povestea diasporei, a celor care muncesc peste hotare. 
    
     Dacă alegerile prezidențiale au pus reflectoarele pe miile de români din diaspora evidențiind puternicele legături pe care mulți dintre ei încă le au cu cei de acasă și cu societatea românească, povestea solidarității trebuie să continue și să ia forme concrete și constante. Pentru că cei mai mulți n-au plecat din buiecie să trudească peste hotare, căzând adesea în capcanele unor intermediari sau angajatori care-și construiesc/rotunjesc veniturile jecmănind oameni aflați la strîmtoare sau purtați de mirajul unei plăți mai bune. Prin urmare, vă așteptăm să deveniți colaboratorii noștri și să aducem în lumină mizeriile aferente migrației.

duminică, 30 noiembrie 2014

Despre un sincer ”Arbeit macht frei!” de la Vlad Petreanu

sursa foto: pagina de media.ro



     ”Cum se preocupă cei puțini dar aleși de problemele celor mulți, naivi și, uneori, alegători!” Așa își începea meditația publicată aici cu vreo 4 ani în urmă un bun prieten. Mi-a venit în minte izbutita formulare dimineață când m-am trezit citind textul lui Vlad Petreanu prin care propunea eliminarea venitului minim garantat. Argumentația este impecabilă, logica simplistă, elementară și tăioasă precum briciul unui faimos filosof medieval pe care n-are rost să-l mai pomenesc aici. Reputat luptător în guerrilla anti-asistați social, domnul Petreanu pune reflectoarele (și le încinge!) pe o mare bubă a societății autohtone: cei care reușesc să supraviețuiască ”fără a fi nevoiți să muncească, de fapt, în mod organizat”. Sunt perfect de acord cu dumnealui și mai ales cu modul strălucit în care a descifrat tacticile de supraviețuire și (mai ales!) metodele de sabotare a economiei și progresului societății ale acestor elemente ce apasă greoi asupra bugetului și care trag în jos România celor harnici, spălați și duși la serviciu. Totuși, oricîtă dreptate i-aș da și oricît m-a impresionat argumentația dumnealui, consider necesar să semnalez o eroare strecurată (din păcate!) chiar în titlu.
    Din cîte știu eu, atunci cînd scrii un text serios, mai ales pe un subiect atît de grav, se recomandă titluri care sintetizează cuprinsul materialului, astfel că în cazul de față ”Arbeit macht frei!” era cel mai potrivit titlu. Știu, domnul autor știe că această formulă este cam interzisă după ce, cu ceva vreme în urmă, alți dornici de a curăța societatea de metehne nepotrivite și, mai ales, de elemente nocive, au utilizat această formulă ce proslăvește munca, la intrarea în lagărele de muncă și ... exterminare. ”Mesajul "Arbeit macht frei" a fost preluat de nazisti in 1933 din titlul unei nuvele germane si folosit de Guvernul Republicii de la Weimar in 1928 ca slogan in programul de reducere a somajului. Mesajul a fost folosit de nazisti si afisat la intrarea in lagarele de concentrare, inclusiv la Auschwitz.”(HotNews) Cu atât mai mult când faci apologia muncii organizate, scandalizat fiind de munca cu ziua, atît de nocivă progresului individual și colectiv. Dacă dumnealui, om cu viziune și experiență, nu are curajul să-și asume ideile pe care le propagă în adevărata lor adîncime, la ce ne mai putem aștepta de la această societate măcinată de cancerul lenei și al proteicelor ajutoare sociale?

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Kerketare - Rețeta noastră secretă - Iovan Drehe

Tomi Ungerer
În lumea academică din România (și probabil aiurea) apare un fenomen ciudat, desigur nu universal răspândit, dar cu suficiente ocurențe încât să fie observat: oameni care toată viața au ocupat funcții peste funcții administrative au avut în final o activitate științifică mai prodigioasă decât colegii lor mai leneși și indolenți, care au preferat să piardă timpul prin biblioteci și meditând.
Există voci răuvoitoare, din ignoranță, care spun că, dacă se face un bilanț, atunci în istoria intelectuală a omenirii au avut loc o mulțime de astfel de victorii, homo homini lupus ilustrat prin eliminarea animalului rațional de către animalul administrativ. Fenomenul este unul curios, cât se poate de interesant pentru a fi studiat. Nicăieri nu se vor găsi explicate în scris principiile respectate de misteriosul animal administrativ, dar ele par a fi următoarele:
1. Scrie mai mult decât ai citit. Timpul este prețios, iar activitatea numită citit este cunoscută ca fiind o mare consumatoare de timp. Poate unii sunt descurajați când se gândesc cu groază ockhamistă că dintr-un rând trebuie să scoți o pagină sau chiar zece. Ce trebuie reținut e următorul lucru: nu este imposibil! Câți de-a lungul istoriei nu au scris lucrări întregi și doctorate pornind de la câteva versuri din Homer sau câte un paragraf din cine știe ce autor mai autoritativ?!
2. Publică mai mult decât ai scris. Se numește diseminare. Recunoașterea este de importanță capitală (a se vedea mai jos: 4). Dar cum? Celebrități precum Platon, Cervantes sau Dostoievski nu au apărut în mai multe ediții? Și culmea, când cineva încropește liste bibliografice le menționează pe toate! De ce lor le este permis, iar altora nu?
            3. Raportează mai mult decât ai publicat. Doar există niște entități, abstracte ce-i drept, care ne cer acest lucru; și dacă tot sunt abstracte, oricând din pix/tastatură se pot întâmpla minuni. Cu cât mai multe, cu atât mai bine.
            4. Fii remunerat pentru mai mult decât ai raportat. Ar fi păcat să se piardă banii; iar acest aspect ține de înclinație naturală, așadar nu sunt necesare explicații.
            5. Stop. Rewind. Repeat.
Cel care dorește să-și construiască cariera după aceste principii are mult de trudit. Și, visează unii, de riscat. Din păcate, nicicând nu va scăpa de haterii care se vor arăta contrariați: cum se poate că unii ajung atât de departe în lumea academică citind atât de puțin?


Lor trebuie să li se răspundă, pentru că nu înțeleg esențialul: când să mai ai timp de citit când câștigi atâția bani?

luni, 24 noiembrie 2014

La pas prin fostele republici sovietice: Belarus - Ana Gnatiuc

       
Biblioteca Universității de Stat din Minsk (Belarus)
      Mult timp mi-a fost destul de greu să înțeleg unde pe harta Europei se situează Belarus, aveam impresia că e departe, undeva după munții Ural, așa cum mulți europeni credeau despre Ucraina până recent. De aceea când am primit o invitație de a petrece o săptâmână la Minsk, la niște rude, n-am stat prea mult timp pe gânduri. Primul lucru pe care a trebuie să-l „descopăr” este că Belarus e aproape, luându-mi mai puțin de trei ore cu trenul din Vilnius, capitală europeană, până la Minsk. Până aici toate bune, am îndrăgit Vilniusul încă din aeroport, iar pentru că transportul în comun m-a dus cu gândul la plaiurile natale, am înțeles că aș putea fără dificultăți prea mari să mă stabilesc în acest oraș. Poate că ar fi cazul să menționez că această senzație am avut-o de fiecare dată când am descoperit un oraș nou.
       De la început mi-a fost puțin cam groază de cum voi trece vama. Îmi imagineasem nenumărate scenarii, cum voi fi luată la întrebări: Cine sunt? Ce vreau? Eram pregătită pentru a-mi fi studiat minuțios ghiozdanul, pașaportul și poate chiar pentru a fi oprită de poliție. Stăteam acolo cu actele moldovenești și cele românești (cele din urmă erau pregătite pentru orice eventualitate, dacă va trebui să explic cine ma lăsat să ajung așa departe) și mă pregăteam să explic într-un mod cât mai firesc că sunt complet inofensivă și nu-mi doresc decât să descopăr locuri și oameni noi. De aceea, cele trei minute cât a durat procesul studierii pașaportului meu mi-au părut trei ore și deja căutam strategii de ieșire din situații de criză, în cazul în care nu sunt lăsată să merg mai departe și rămân în Vilnius, temeri provocate și de vizionarea în trecutul îndepărtat a filmului „The Terminal”, chiar dacă situația mea nu era nici pe departe la fel de complicată. Desigur neliniștea mea n-a dispărut nici atunci când trenul a pornit, mai ales că am primit o fișă pe care a trebuit s-o completez, în rusă sau în engleză. Desigur, am optat pentru limba engleză, mi-a părut mai sigură în cazul în care voi fi interogată. Intuiția mi-a sugerat că vameșii n-au cum să vorbească prea bine engleza, iar cum eu nu intenționam să dau vreun semn că știu rusa, am văzut în această manevră posibila mea salvare.
         Întrebările din fișă erau destul de simple, dar nu și pentru imaginația mea care trebuie să exagereze totul de cel puțin două-trei ori. Pe lângă datele personale se mai doreau informații despre durata șederii mele în Belarus și datele celor care mă vor găzdui. Aici am fost pusă în dificultate, pentru că nu le știam, de aceea am fost nevoită să le inventez, parțial, lucru care m-a făcut să mă simt un adevărat spion străin, venit nu cu cele mai bune intenții. Îmi studiam cu atenție vecinii din compartiment și îmi imaginam curiozitatea lor la scenariul meu ipotetic în care vameșii depistează înșelăciunea mea și sunt scoasă din tren și condusă într-o direcție necunoscută mie, dar prea bine cunoscută lor. Privirile lor trebuiau să exprime un amestec de aprobare a acțiunilor vameșilor cu o doză de compasiune adresată mie.

miercuri, 19 noiembrie 2014

Unde politică nu e nimic nu e. Lamentații pe marginea unui spectacol ratat



Campania prezidențială s-a încheiat de câteva zile, dar spațiul public continuă să se miște în inerția puternicului impuls pe care l-a reprezentat lupta politică din ultima lună. Nu cred că dezbaterile create în jurul acestui eveniment mai aveau nevoie de încă o neiertătoare scrutare analitică, așa că vă rog să-mi iertați cutezanța, dar nu m-am putut abține.

S-au tras deja câteva concluzii referitoare la această campanie, și asta deja înainte ca ea să se fi încheiat, dar eu mă voi rezuma aici doar la două: Ponta vs. Iohannis ar fi cea mai slabă confruntare electorală din politica post-decembristă și, totodată, cea care a dat naștere unor falii periculoase în societatea românească, alimentate de afecte și pasiuni mistuitoare cum iarăși nu s-au mai văzut din anii '90. Sunt prea tânăr ca să am amintiri precise de la campaniile electorale ale primului deceniu post-decembist, așa că nu am cum evalua justețea celor afirmate mai sus, dar tind totuși să le dau crezare celor ce le-au afirmat. Însă, aceste două concluzii, puse cap la cap, dau naștere unui enunț paradoxal: românii au fost „exemplar” mobilizați de cea mai puțin spectaculoasă (că la substanță oricum nu se aștepta nimeni) campanie electorală care le-a fost dat să vadă.

Această mobilizare exemplară s-a tradus, în multe cazuri, și printr-un discurs agresiv, împănat cât mai convingător posibil cu teme rasiste, discriminatorii la adresa săracilor, a celor fără educație, a bătrânilor, a celor care - dintr-un motiv sau altul - aleg (și au tot dreptul!) să voteze cu PSD și, colac peste pupăză, la adresa comunismului/comuniștilor (klingonienii și reptilienii mai lipseau, și lista de mai sus ar fi putut căpăta subit valențe artistice). Comentarii la adresa celor din categoriile de mai sus au variat de la condescendent la furibund și au curs toată perioada campaniei, cu intensificări sesizabile pe final, iar toate astea au venit din partea unei clase de mijloc și a unor intelectuali de dreapta care s-au erijat în etalonul suprem al moralei și politicii. Cu atât de multă patimă au strigat aceștia în stradă „jos comunismul”, cu atât de multă furie l-au asociat pe candidatul PSD acestei ideologii, încât demonstrațiile din săptămânile trecute au părut a-i contesta - cu vehemență chiar – dreptul lui Victor Ponta de a fi ales președinte al țării prin vot democratic de către cetățeni. Poate iarăși părea paradoxal fundamentalismul unor atare opinii venite tocmai dintr-o zonă a societății care se consideră a fi, dacă nu cea mai cea, atunci măcar cu o educație respectabilă. De prisos să menționăm că nici unul dintre candidații pentru fotoliul prezidențial nu a remarcat a fi nimic în neregulă aici.   

vineri, 14 noiembrie 2014

Două pariuri relativ sigure - Mihai Bota


     
sursa foto: Gândul.info
Mâine, naționala noastră de fotbal masculin întâlnește în campania de calificare pentru viitorul campionat european naționala Irlandei de Nord. Irlandezii vin la București după trei victorii în grupă, din care două în deplasare, în Ungaria, respectiv Grecia. Noi ne prezentăm cu două victorii obținute în deplasare și un egal acasă. Deși pare că irlandezii ar fi în avantaj, cel mai probabil vor pierde mâine la București. Argumente sunt suficiente, aș enumera doar că: avem antrenor nou, au fost convocați jucători precum Eric Bicfalvi – care a fost ignorat de fostul selecționer sau George Pușcas, născut în 1996 – atacant tânăr și speranță.
        Casele de pariuri alocă acestui eveniment, victoria României în fața Irlandei, o cotă medie de 1,6. O cotă mare pentru un pariu relativ sigur, un câștig de 600 de lei la 1000 de lei plasați pe eveniment.
Duminică avem turul doi al presedințialelor, unde se înfruntă cei doi candidați care ne-au „încântat” cu dezbateri pe la televiziunile naționale în ultimele zile. Și aici casele de pariuri acordă o cotă de 1,25 pentru victoria lui Victor Ponta, în vreme ce Klaus Iohannis este cotat la 4,5 în caz de victorie. Asta implică că la 1000 de lei plasați pe Victor Ponta, puteți căștiga 250 de lei. Sau în cazul în care nu veți pierde cei 1000 de lei plasați pe Iohannis, aceștia vă vor aduce încă 3500 de lei în cont.
Mai mult, avem opțiunea de a îl juca pe Victor Ponta la hadicap de -4,5. Acest lucru înseamnă că Ponta va porni cu 4,5 procente în minus față de Iohannis iar cota să se impună în aceste condiții este cifrată la 1,6, tot la cât este cifrată și victoria naționalei noastre de fotbal în meciul menționat în cadrul primului paragraf.
           În cazul în care nu vă lasă sentimentele să pariați pe unul dintre cei doi candidați, se poate paria și pe prezența la vot în ziua de duminică. Marja de participare este de peste 57,5 la sută sau sub 57,5%, ambele evenimente având cote egale de 1,9 la sută.
       Deci, casele de pariuri consideră că victoria candidatului PSD este relativ sigură. Există suficiente argumente în acest sens, din care cele care îmi par mai importante le voi enumera în ceea ce urmează.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Discriminarea ca principiu de finanțare a cercetării. Cazul tinerilor cercetători

 
Tomi Ungerer
    Știu, e campanie electorală și noi, cei din cercetare, mai ales cînd avem și un titlu de doctor, nu inspirăm încredere și nici milă. Dar ascultați-mă un pic, că oricum circul electoral trece și vom reveni la sărăcia și șmecheriile de zi cu zi.
  Ministerul Educației Naționale prin UEFISCDI a lansat prin ”Planul Național de Cercetare,Dezvoltare și Inovare 2007-2014, PNII, un ”Program RESURSE UMANE. Subprogram Tinere echipe de cercetare”. Adică, în traducere liberă se dau ceva bani pentru tinerii cercetători, tot mai numeroși, având în vedere că în ultimii ani prin programul de doctorat fast-food (de numai 3 ani!) s-a îngroșat serios și această piață a cercetării, iar unii, mai bine poziționați, chiar reușesc să învîrtă banu' gros. Dar cum se dau banii și cum se dorește ajutarea doctorilor după ce programul de asistență socială pentru tinerii intelectuali (burse doctorale și post doctorae) încetează?
     Din această categorie a doctorilor făcuți în regim fast-food fac parte și eu, alături de alți fomiști supracalificați pentru piața muncii. Unii nu numai pe hîrtie. După un an de șomerie post doctorală am avut norocul să prind, într-un final o bursă post doctorală POSDRU pentru 12 luni și să amân astfel previzibilul deznodămând, adică reconversia profesională în orice altceva decât istoric. N-am avut norocul, precum înaintașii mei, să prind o bursă babană pe 2-3 ani, de 4 000 de lei, cu 6 000 pentru mobilitate și alte cheltuieli necesare unei cercetări decente. Dar, după un an de lâncezeală fără plată și fără prea multe posibilități, mi s-a părut bună și această scurtă bursă de 2 500 lei. Mă gândeam că în acest an voi reuși să-mi pregătesc o variantă pentru anul/anii următori. Cum posturi nu se eliberează în institutele de profil sau în universități (din cauza contextului economic, blocării de posturi dar mai ales din cauza legendelor vii care încasează deopotrivă salarii și pensii) pândeam lansarea unor noi programe pentru tinerii cercetători. Când am zărit anunțul menționat mai sus am tresărit emoționat, gândindu-mă că e cazul să încerc și să propun un proiect și o tînără echipă. Dar ce să vezi? Deși scopul formulat în primul paragraf al proiectului de finanțare este ”Sprijinirea tinerilor cercetători, doctori în ştiinţe, pentru consolidarea unei echipe de cercetare şi a unui program de cercetare independent”, al doilea criteriu de eligibilitate pentru tînărul cercetător care vrea să formeze o echipă și să propună un proiect, sună cam așa:

marți, 11 noiembrie 2014

Câteva minime noțiuni de politologie - Mihai Bota


sursa foto: ziuanews.ro
Urmează într-o săptămâna, turul doi al alegerilor pentru funcția de președinte al României. Avem doi candidați, unul din partea ACL (Alianța Creștin Liberală), Klaus Johannis, și unul din partea PSD, Victor Ponta.
Acești doi oameni revendică funcția de președinte al unei țări, funcție care îi va fi atribuită unuia dintre ei (cele mai mari șanse le are Ponta) în urma exercițiului votării la care populația majoră cu cetățenie română va fi supusă duminica viitoare.
Opțiunea mea este candidatul ACL, opțiune pe care mi-o voi exprima ștampilând-o duminica viitoare. Însă vreau să atrag atenția că nu consider că votez "răul mai mic”, "anti comunism” sau "salvatorii tarii” ca mulți alți votanți obsedați de ACL sau anti-PSD.
Opțiunea Johannis nu reprezintă răul mai mic, reprezintă tot atât rău cât Ponta. Nu este nici un vot anti-comunist, cei din PNL fiind tot la fel de comuniști cât cei de la PSD sau chiar mai rău, niște comuniști săraci, al căror vis e că, pe lângă putere vor să devină și bogați, la fel de bogați precum comuniștii PSD-ului. Salvator al țării? Heheh, Johannis s-a pronunțat în avans pentru exploatarea resurselor minerale naturale, exploatare care oricum va realizată de către străini, chestie pe care o dorește expres și Victor Ponta.

duminică, 9 noiembrie 2014

Folie și rezon - Iovan Drehe


 
Din ce cauză voi muri ?, gravură din ciclul
 
Los Caprichos,
Francisco de Goya
            Precedentul secol era bântuit de întrebări privitoare la o posibilă relație cauzală între excesul de raționalitate și revărsarea în pierdere a acesteia, în urma unei eventuale suprasolicitări. Bineînțeles, formele raționalității cu o predispoziție înspre exces erau cele cunoscute: știință, matematică, logică. Chiar și fără eventuala relație cauzală dintre ele, raționalitatea și nebunia, nu puteau fi gândite decât în opoziție, fiind de neconceput ca un nebun să fie considerat a fi și rațional în același timp. Dar există și un alt mod de a vedea lucrurile: raționalitatea nu este chiar atât de incompatibilă cu maladia mentală. Și vom ilustra aceasta prin câteva exemple, mai mult sau mai puțin fictive, mai mult sau mai puțin istorice, mai mult sau mai puțin reale.
            O primă oprire o vom avea asupra unuia dintre personajele lui Dostoievski din Crimă și pedeapsă, anume Andrei Semionovici Lebeziatnikov, mare progresist, racordat la noile idei care agitau pe atunci continentul european, debranșat în aceeași măsură de realitățile rusești, dus departe în convingerile sale, personaj care joacă rolul socialistului mai mult sau mai puțin practicant. Într-un acces de bunăvoință verbală, în momentul în care Katerina Ivanovna, o biată femeie pe care o violentase la un moment dat, își pierde cu totul mințile sub povara mizeriei în care trăiește, progresistul nostru își oferă neprețuitul ajutor:
„Dă-mi voie, dă-mi voie! De bună seamă, pentru Katerina Ivanovna este destul de greu de înțeles; dar știi dumneata [adică Raskolnikov] că la Paris au și avut loc niște experiențe serioase relativ la posibilitatea de a vindeca nebunii numai și numai prin argumentare logică? Un profesor de acolo, care a murit de curând, un om de știință foarte serios, și-a închipuit că asta ar fi o metodă de tratament. Ideea de bază este că, de fapt, nebunii nu au o deficiență organică specială, ci că nebunia ar fi, cum s-ar zice, o greșeală logică, o greșeală de judecată, o părere greșită asupra lucrurilor. El l-a contrazis treptat pe bolnav și, închipuiește-ți, se zice că a avut rezultate bune!”
             Raskolnikov nu părea să-i mai asculte îndrugările, iar Lebeziatnikov încheie într-o notă mai sceptică:
„Dar deoarece concomitent folosea și dușurile, rezultatele tratamentului sunt desigur oarecum îndoielnice...” (Dostoievski, Crimă și pedeapsă, traducere de Ștefana Velisar Teodoreanu și Isabella Dumbravă, Ed. Cartea Românească, 1982, p. 486)

vineri, 31 octombrie 2014

De ce NU votez Victor Ponta


       În naivitatea noastră nemăsurată am sperat până recent că vom avea ocazia să dăm nas în urbea de pe Someș și cu candidatul PSD pentru a-i adresa câteva întrebări și pentru a vedea viziunea lui pentru România . Dar Clujul n-a reprezentat o destinație suficient de atractivă pentru Victor Ponta, acesta concentrându-și vizitele în alte zone, fiefuri tradiționale ale PSD-ului. Singura excepție ardelenească o reprezintă Bistrița-Năsăud, județ care s-a înroșit puternic în ultimii ani și unde Ponta, secondat de staff-ul local și de partenerii din zona ecleziastică - ortodocși și greco-catolici - a avut grijă să descindă pentru a consolida acest avanpost și pentru a da garanții cohortelor de primari racolați recent că petrecerea va continua. 
        Sondajele informale derulate de oamenii Ligii, prin sat, pe tren, pe la crâșme etc. n-au reușit să depisteze încă vreun alegător al acestuia, însă au depistat un capital de antipatie puternic, exprimat în forme cât se poate de variate și de plastice. Iar sondajele noastre n-au vizat ”electoratul educat, spălat și bine îmbrăcat”, ci oameni de condiție modestă, navetiști și muncitori ”la gri” (cu carte de muncă dar angajați pe 4 ore cu minimul pe economie) sau la negru. Asta pentru cei cu mintea bătucită, adepți ai reducționismelor și a judecăților dihotomice. O altă concluzie a sondărilor noastre relevă faptul că programul de deratizare demarat de DNA  n-a făcut decât să sporească teama față de o viitoare consolidare a poziției PSD-ului. 
        Dar să revenim la ”președintele care unește”. Expun în cele ce urmează motivele majore pentru care NU voi vota cu acesta:              

joi, 30 octombrie 2014

ELECTRIC CASTLE 2015 WE ARE THE PEOPLE!


Primii 18 artiști confirmați pentru ediția a 3a a festivalului păstrează mixul inedit, proaspăt și în linie cu cele mai recente evenimente muzicale pe care Electric Castle l-a avut încă de la prima ediție
CLUJ NAPOCA – 30 OCTOMBRIE 2014: Peste 150 de artiști vor performa la viitoarea ediție Electric Castle, programată pentru perioada 25-28 iunie 2015. Provocarea asumată de către organizatori, de a crește cu fiecare ediție, face ca numărul scenelor să ajungă la 6, cea ce va permite show-uri mai intense și un mix de stiluri mai extins.
Odată cu anunțarea primilor artiști confirmați pentru cea de-a 3a ediție, organizatorii deschid și vânzarea biletelor și abonamentelor. Începând de astăzi și până în 18 decembrie, pretul abonamentelor este de 179 de lei. Pentru abonamentele cu camping pretul în perioada de early bird este de 238 de lei. Important de reținut, pentru ediția a 3a organizatorii au modificat regulamentul de achiziție a biletelor de camping, acestea vor putea fi obținute doar până în data de 25 mai 2015.
Australia deschide lista primilor invitați confirmați pentru 2015. The Cat Empire și-ausărbătorit, anul trecut, show-ul cu numărul 1000 în fața a câtorva sute de mii de spetactori din Melbourne. Trupa are un album proaspăt ce va fi prezentat și la Bonțida, aceeași combinație de jazz, ska, reggae, funk, latin, gypsy, cuban care i-a făcut cunoscuți în întreaga lume în cei 15 ani de când concertează.

miercuri, 15 octombrie 2014

Jurnal de călătorie 2. O (astfel) călătorie (pare că) nu se termină niciodată



        

        Și așa am trăit vreo 31 de ore în microuniversul creat în autocar, după big bangul provocat de o groapă de dimensiuni greu de anticipat, de pe un drum anonim din Târgu Neamț. Spiritul de solidaritate și egalitatea distribuirii locurilor ne dădeau convingerea că utopia a coborât în stradă și s-a așezat alături de noi, în mașină. Eu eram singură pe două locuri, o soție se afla alături soțul ei, pe scaune alăturate, doi prieteni tineri, unul lângă altul, moldovenii erau în spatele autocarului, doamna blondă din Ardeal ocupa un loc fruntaș, aproape de ceafa șoferului. Fiecare își putea mânca sandvișul cu salam când vroia, avea dreptul natural să ronțăie cipsuri la orice oră, libertatea plutea printre noi și noi eram întru ea.
         Așa că plecarea din Târgu Neamț a fost plină de speranță și entuziasm pentru această minunantă lume nouă ai cărei protagoniști eram alături de firma de transporturi. Ni se promiseseră o cină gratuită, cartele telefonice gratuite, ni s-au împărțit cărți de vizită la fel de gratuite, ni s-a răspuns amabil la toate nedumeririle organizatorice, vom putea face pipi din 4 în 4 ore, aveam un program comun, ne respectam vecinul de scaun, călătoream împăcați cu noi înșine și cu ceilalți, acceptam alteritatea din spatele nostru care mirosea a toporași, îi așteptam pe cei care vroiau să își termine de fumat chiștoacele în pauzele destinate micțiunii, aveam 3 coșuri de gunoi pe tot cuprinsul automobilului, colectat constant de unul din șoferi îmbrăcat la cămașă de protocol.
             Entuziasmul pe care îl provoacă începutul călătoriilor dă aripi și mijlocului de transport. Astfel că primii 20 km au trecut pe nesimțite. Am înțeles că această stare de beatitudine voiajeră în stare incipientă provoacă anumiți hormoni pe care homo viator îi elimină prin porii pielii. Experimentul s-a produs când, la scurt timp, am putut identifica și olfactiv exaltarea unora. Cu alte cuvinte, avântul nostru comun și individual (căci cele două se contopiseră de cum ne-am urcat în mașină), mirosea. Dar nimic nu ne deranja – vom ajunge curând la destinație. Purtați pe aripile vântului, am penetrat satisfăcuți pădurea virgină a Carpaților, am trecut pașnic prin Ținutul Secuiesc, am clipit de câteva ori între Târgu Mureș și Cluj, apoi a venit noapte, ne-am învelit cu gecile de sezon toamnă-iarnă, și țup! la graniță cu Ungaria, ne-am identificat în fața autorităților de frontieră fără să ni se impună vreun implant de cip, chiar și în cazul celor mai somnoroși dintre noi, după care am luat calea mai bătătorită și nivelată a Ungariei, apoi Austriei. Ajunși într-o parcare din Nürnberg, o Arcadie în miniatură, ne-am autodistribuit cu responsabilitate în alte maxi-taxiuri. Eram din ce în ce mai aproape de zecile noastre de destinații răsfirate aleatoriu de providență pe harta Germaniei. Chiar dacă nu am avut loc toți cei 12 pasageri în micro-microbuz, ne-am dovedit toleranți și nu am exclus pe niciunul din aproapele nostru, ba din contră, ne-am apropiat mai mult unul de altul, respirând pe rând, într-o armonie deplină. Nu vorbeam neîntrebați, nu eram indiscreți, încercam să respirăm și atât. Chiar dacă proveneam din regiuni diferite ale țării, eram din categorii sociale diverse, cu sau fără studii, trupurile noastre se completau androginic în dimensiunile reduse ale scaunelor insuficiente. Din când în când, vocea unei doamne amabile ne îndruma traiectoria sinuoasă: într-o sută de metri faceți la dreapta, reconfigurați, acum faceți stânga, extrem de stânga, ați ajuns la destinație.
        O altă voce care se desprindea constant dintr-un corp masiv era a unui bărbat. El dădea indicații prețioase asupra direcțiilor de manevră ale șoferului, contrazicându-o pe doamnă. Era, după cum am presimțit, un revoltat împotriva dictaturii GPS-ului. Am făcut Germania de mai multe ori, o știu ca în palmă, am făcut șapte sute de mii de kilometri în toată Europa, pentru că așa a fost natura meseriei mele. Vroia neapărat să rupă această ierarhie om-robot. La început l-am apreciat și m-am bucurat că unul dintre ai noștri s-a ridicat așa de sus cu nivelul cunoștințelor de geografie, sfidând autoritatea tehnologiei și a șoferului. La prima pauză de țigară, când am ieșit cu toții din oala de sarmale și ne-am așezat în șir german pe marginea drumului, am avut răgaz că îl privesc pe acest personaj ce tocmai s-a desprins din colectivitatea bine închegată (credeam eu). 120 kg, păr zgârcit distribuit pe lângă urechi, de parcă avea să-i țină cald în iernile din nordul Germaniei, cu o ceafă substanțial dezvoltată menită să susțină un hardisk supraîncărcat cu date geografice și nu numai. Burta lui amplă dezvăluia profilul unui om desăvârșit, pentru care mesele principale ale zilei sunt repere temporale de nezdruncinat, comemorate în cadrul unor ritualuri religioase prin jertfă de animale pe grătar. Picioarele îi erau bine înfipte în pământ, dându-i un simț al realității, al orientării și al afacerilor peste media colegilor săi de autocar. Prin vocea guturală, tonalitatea doar aparent certăreață a exprimării, își impunea autoritatea asupra noastră, a celorlalți prăfuiți de drum și de soartă.
        Dezinvolt, sigur pe el, dotat cu mai multe informații decât noi, domnul ne-a aranjat mai bine pe banchetele maxi-taxiului, acțiune în urma căreia am avut impresia că ar mai fi încăput lângă noi încă vreo trei compatrioți de mărimi decente. Caracterizat printr-un spirit polemic și un sistem al gândirii impecabil de tipul teză-antiteză-sinteză, personajul nostru a început să călătorească printr-o pădure narativă, avându-l pe șofer ca novice, și să povestească despre viața lui. Se afla în autocar, alături de noi, întâmplător, din cauza unui incident nefericit. Autoritățile române îi confiscaseră trei mașini și îi închiseseră o firmă. Deposedat de toate automobilele, a fost nevoit să recurgă la acest mijloc de transport în comun atât de comun. Călătoria noastră înainta pe potecile vieții lui. În nordul Germaniei, a avut un lanț de baruri de noapte pe care autoritățile i le-au închis, pentru că fetele nu își plătiseră taxele la stat. Drumul spre propria-mi destinație era deja uitat. Toți mergeam cu el, după cântecul lui din fluieraș.
        Adevărata identitate a personajului nostru (dacă există adevăr în timpul călătoriilor) s-a arătat mai târziu, când a scos ceva din servieta pe care o ținea pe genunchi. Era un obiect provenit din tăierea și prelucrarea copacilor, format din mai multe foi lipite una de alta, copertate, cu o imagine foarte viu colorată. Era o carte.
       -Tu citești? îl întreabă pe șoferul care tocmai dădea o manea aparent mai încet. Cum te cheamă? Vreau să îți dau o carte cu dedicație.
        -Nu citesc, răspunde șoferul cu luciditate acestei spovedanii.
       Atunci nu știu ce voce din mine, nu știu care din identitățile mele îndrăznețe și cu stimă de sine ridicată, m-a făcut să-mi ridic gâtul sfidând orice girafă.
        -Eu citesc, da-ți mie cartea! Mă simțeam la coadă la aprozar și simțeam cum rația de unt îmi alunecă printre degete. Dacă vreți, vă scriu și o recenzie, adaug eu cu tupeu de absolventă de Litere, pregătită să concurez pe post cu șoferul de maxi-taxi.
         -Nu am decât patru, că v-aș fi dat la toți.
         Mi-am rostit și eu numele și mi s-a însemnat în cartea vieții dedicația și darul.
        Când am luat în mână bijuteria, i-am contemplat însetată coperta. Un dragon aurit, un cavaler în marmură, un dumnezeu pensionar, cu barbă luuuungă și sceptru, un băiețel cu ochi albaștri urmat de un Azorel, un pisc stâncos dintr-un munte legendar, toți erau distribuiți pe copertă, așa cum noi, călătorii, ne înghesuiam în autocar.
        -Eu sunt scriitor. Scriu cărți pentru copii. Ăsta e primul volum dintr-o serie de zece. Primele trei le am deja scrise. Pe ăsta l-am scris în zece zile. Am citit multe cărți la viața mea. Ai citit Harry Potter? Tu ai publicat ceva?...
         De aici cuvintele s-au rostogolit într-un bulgăre de zăpadă pe un derdeluș alunecos. Ochelarii mei prindeau contururi rotunde, cedând de la Virginia Woolf la Harry Potter, de la șoarece de bibliotecă la mioapă asfixiată într-un maxi-taxi, au intervenit apoi procese dure de conștiință, nu reușesc să scriu, pierd timpul și nu mă pot concentra la studiu, nu am mai scris de mult niciun articol, mi-am văzut biroul în flăcări, un Făt-Frumos venea să mă salveze ținând în spate un sac de cărți, peștișorul de aur îmi cerea să îi îndeplinesc o dorință, Alice în Țara Minunilor ajunsese în Germania înaintea mea, Stăpânul Inelelor îmi confiscase singurul inel de aur, m-am dat de trei ori peste cap și am ajuns la destinație. De aici nu îmi mai amintesc nimic.

Comentarii

Translate this blog