Dialogul imperiilor. Ideologiile reconstituirii antichității romane II. Imperiul contraatacă: Dacia romană și Monarhia Austro-Ungară - de Dávid Petruţ


Béla Pósta, sursa foto: http://eda.eme.ro




Din nou despre ideologie și arheologie

Înainte de a explora posibilele legături dintre curtea imperială din Hofburgul vienez, elita intelectuală maghiară din Transilvania în a doua jumătate a secolului al 19-lea și trecutul roman al acestui colț de imperiu, ar fi util să reluăm unele din premisele teoretice aflate la baza acestei asocieri aparent bizare. Pentru a lărgi puțin perspectiva, de data aceasta să privim fenomenul din unghiul arheologiei în general, nu doar a celei clasice. Arheologia acționează în limitele contextului social existent fiind determinat la nivel general de rolul și poziția economică, politică și culturală a societății în care operează. Canadianul Bruce Trigger, probabil cel mai lucid specialist în istoria gândirii arheologice identifică trei tipuri, sau mai bine zis trei paliere în abordarea arheologică: arheologia naționalistă, imperialistă și colonialistă. Deși modelul respectiv prezintă defectul unei simplificări poate exagerate, în realitate existând interferențe de multe ori imprevizibile între cele trei tendințe, el merită totuși luat în calcul datorită coordonatelor valabile la nivel fundamental pe care le trasează. Totodată e important de subliniat faptul că autorul clasificării a ținut cont în primul rând de arheologia preistorică, aceasta fiind prima disciplină din familia arheologiei care a pătruns pe tărâmul practicii științifice. Funcția primară a arheologiei naționaliste este de a impulsiona identitatea de grup și coeziunea pe bază etnică sau națională, inoculând sentimente pozitive cu privire la trecutul comun al acestor grupuri (Trigger 1984, 360). Nu este foarte surprinzător că acest curent s-a născut ca și o reacție la regresul puterii politice și militare a unor state pe fondul unor lovituri suferite pe plan extern, implicând de obicei pierderi teritoriale. Cel mai elocvent exemplu este cel al Danemarcei, care în urma eșecurilor militare din timpul războaielor napoleoniene și mai ales a înfrângerii în cel de-al doilea război cu Regatul Prusac în anul 1864, care a condus la pierderea iremediabilă a principatelor din sud (Schleswig, Holstein și Lauenburg) a căutat refacerea prestigiului național prin evocarea trecutului preistoric, respectiv cel al strămoșilor vikingi. În aceeași idee, faptul că, spre deosebire de vecinii germani de la sud, spațiul danez nu a intrat sub autoritatea Imperiului Roman, a fost promovat ca un motiv de mândrie națională (!) (Trigger 1984, 358). Totodată să nu uităm că Danemarca este locul de naștere al arheologiei științifice preistorice, Christian Jürgensen Thomsen (1788-1865) fiind considerat părintele disciplinei (Trigger 1989, 73-80). Arheologia daneză poate fi privită ca o reacție, sau mai bine zis o alternativă la arheologia germană imperialistă, antagonismul dintre cele două abordări fiind rezultatul tensiunilor dintre cele două state.

Fără a relua în detaliu aspecte discutate anterior, în ceea ce privește arheologia imperialistă și colonialistă, acestea și-au făcut simțită prezența în contexte socio-politice de dominație regională sau chiar mondială, fiind un mijloc de justificare a acestei dominații. Această tendință în arheologia preistorică va apărea puțin mai târziu, atingându-și apogeul în cercetarea din Statele Unite (Trigger 1984, 360-368). S-ar putea spune că evoluția arheologiei romane (clasice și provinciale) a avut o direcție inversă. Sugeram în acest sens în prima parte a acestei serii un model de dezvoltare oarecum linear de la imperialism la naționalism, de altfel practicarea arheologiei romane la scară largă a fost limitată o bună bucată de vreme la puterile imperiale ale vremii. Desigur realitatea este mult mai nuanțată, aceste tendințe amestecându-se în discursul clasiciștilor din perioada respectivă, însă ponderea conceptelor de origine imperialistă în perioada premergătoare primului război mondial este mai mare, situație care se va inversa în epoca interbelică. Britanicul Francis Haverfield referindu-se la primul război mondial, conflict în urma căruia și-a pierdut o bună parte din studenți, făcea în 1918 o paralelă între destinul comun al britanicilor și al francezilor în antichitate și în prezent, ca parte a unei civilizații a Europei de Vest fondată pe temelia Imperiul Roman, și aflată în opoziție cu ideea de Mittel-Europa promovată și în același timp dominată ferm de către germani (Gardner 2007, 16). În discursul profesorului britanic germanii sunt „expulzați” din spațiul cultural roman, în ciuda străduințelor îndelungate ale acestora de a dobândi calitatea de moștenitori al Römisches Reich. Interesant de reamintit că jumătate de secol mai devreme danezii își reclădeau identitatea națională pe temelia opoziției față de cultura și istoria germană revendicată din cea romană. Un ultim aspect care merită punctat se referă la neglijarea îndelungată a moștenirii arheologice anglo-saxone în cercetarea insulară, aceasta putând fi pusă pe seama relației conflictuale îndelungate cu Kaiserreich-ul și mai târziu cu statul nazist (Hingley 1996, 37-38).


Transilvania. Contextul
sursa; Wikipedia

Să ne apropiem încet de spațiul nostru. Susțineam în materialul precedent că există și în Transilvania o legătură directă între studierea perioadei romane și imperialismul celei de a doua jumătăți a secolului 19. Pentru a urmări acest fir, este necesară o scurtă incursiune în începuturile arheologiei științifice în această zonă. Este cunoscut faptul că interesul pentru arheologie în spațiul transilvan are o istorie cât se poate de lungă, precedând cu secole bune perioada asupra căreia stăruim. Să facem însă un salt de câteva secole, lăsându-i la o parte pe Joannes Mezerzius, Stephanus Zamozius, Luigi Ferdinando Marsigli, Giuseppe Ariosti, Johann Michael Akcner, Friedrich Müller și pe toți ceilalți deschizători de drumuri în cercetarea arheologică din Transilvania începând din secolul al 15-lea și să ne oprim la jumătatea secolului luminilor. Apariția arheologiei ca știință eligibilă (chiar la modă), practicată la scară largă de către pătura intelectuală și nu doar de câțiva colecționari excentrici, de regulă nobili sau militari, s-a produs în contextul perioadei de efervescență culturală care a urmat după reprimarea revoluției maghiare de la 1848-49. Această agitație culturală se înscrie în fenomenul mai larg al rezistenței față de severitatea administrație habsburgice în anii de după conflict, și s-a concretizat printr-o campanie de organizare culturală fără precedent. În decursul a câtorva decenii de la încheierea conflictului, aproape toate orașele mari ale Transilvaniei dispuneau de cel puțin o asociație culturală, axată de obicei pe studierea și promovarea istoriei locale (Bodor 1996, 78-81). Printre numeroasele asociații culturale istorice, Societatea Muzeului Ardelean (Erdélyi Múzeum Egyesület) fondată la Cluj în 1859, a avut de departe cel mai mare impact, atât pe plan local cât și în ceea ce privește toată Transilvania. Asociațiile practicau o gamă variată de activități, organizau întruniri și conferințe, descinderi la obiective arheologice, editau anuare și reviste. Treptat activitatea științifică a acestor societăți a început să intre în faza de maturitate, ele asumându-și și rolul de muzee, organizând totodată și primele săpături arheologice propriu-zise din Transilvania.
După cum spuneam, Societatea Muzeului Ardelean dă tonul în materie de istorie și arheologie în această perioadă, ceva mai târziu alăturându-se și Societatea Istorică și Arheologică din Comitatul Hunedoara (Hunyadmegyei Történelmi és Régészeti Társulat) care a luat ființă în Deva în anul 1880, și va avea un impact considerabil, mai ales datorită vestigiilor romane și dacice din zonă. După 1899, odată cu debutul propriu-zis al specializării în arheologie la Universitatea Franz Jozeph din Cluj, inițiativa va fi preluată de către această instituție în frunte cu energicul său profesor Béla Pósta și armata sa de studenți.


Imperiul Roman, mediator al compromisului austro-ungar

Probabil nu va mira pe nimeni dacă spunem că modelul urmat a fost cel german și că arheologia științifică din Transilvania, care debutează în această perioadă s-a confundat multă vreme cu cea romană. Perioada dintre 1850 și sfârșitul primului război mondial poate fi împărțit în trei etape în ceea ce privește componenta ideologică a modului de raportare la epoca romană și arheologie în general. Primele două decenii de după momentul 1848, deși sunt caracterizate de o viziune naivă în ceea ce privește arheologia, există un entuziasm general pentru perioada romană, Dacia romană fiind probabil cel mai popular subiect istoric pe paginile anuarului Societății Muzeului Ardelean, în această perioadă. Nu este o coincidență faptul că prima prelegere științifică, ținută cu ocazia întemeierii societății în februarie 1860, a aparținut lui Károly Torma, primul arheolog de anvergură și colaborator al lui Theodor Mommsen, prezentarea având titlul „Urmele romanilor în partea de nord a Transilvaniei” (Torma 1860). Aceasta este totodată și perioada vizitei lui Theodor Mommsen în Transilvania (1857), respectiv perioada primelor săpături arheologice moderne (la standardele vremii) și publicate, întreprinse de către Torma în castrul roman de la Ilișua în perioada 1858-1863. Pe lângă dimensiunea culturală și științifică, există însă și o latură politică a interesului față de epoca romană. Henrik Finály, colegul de generație și de breaslă al lui Torma, și secretarul societății, în încheierea primului studiu serios apărut despre tăblițele cerate romane descoperite în patrulaterul aurifer al Apusenilor, afirmă că Imperiul Roman ar fi supraviețuit cu condiția să fi renunțat la organizarea centralizată și autoritară (!). Aluzia la politica statului habsburgic este clară, iar autorul nu se străduiește s-o ascundă (Finály 1860, 88).
Etapa următoare începe odată cu compromisul austro-ungar din 1867. Este perioada în care interesul pentru epoca romană, am putea spune, explodează. În mod curios (mai ales din perspectiva prezentului), în unele zone, această apetență pentru antichitate include și civilizația dacică, în revista asociației din comitatul Hunedoara, fiind publicate în mod frecvent și articole despre vestigii dacice, inclusiv o aniversare a 1800 de ani de la moartea regelui Decebal (Bodor 1996, 79). Numărul arheologilor care studiază antichitatea clasică crește constant, în același timp însă nici o urmă a arheologiei perioadei descălecatului maghiar, a perioadei arpadiene, și cu excepția activității primei femei arheolog din Transilvania, Zsófia Torma (sora mai mica a romanistului), nici urmă de preistorie. Avem în schimb primele săpături la Ulpia Traiana Sarmizegetusa între 1881 și 1893, conduse de către Gábor Téglás și Pál Király. Intelectualii maghiari din Transilvania se acomodează cu situația creată după actul de la 1867 iar explorarea trecutului imperial roman, am putea spune, face parte din promovarea Imperiului Austro-Ungar.
Situația se va schimba abia după 1899, odată cu instalarea primului profesor de arheologie la universitatea din Cluj, Béla Pósta, și formarea primei generații de arheologi profesioniști în sensul strict al cuvântului (Gáll 2010, 286). Există două aspecte principale ale schimbării de viziune în arheologia locală: concepția lui Pósta privind necesitate poziționării accentului pe cercetarea civilizațiilor orientale (implicit a cele maghiare timpurii), respectiv ambiția acestuia de a forma cel puțin câte un specialist pentru fiecare epocă, proiect pe deplin reușit, dacă aruncăm o privire pe varianta scurtă a listei studenților săi: Árpád Buday, István Kovács, Márton Roska, Balázs Létay, etc. Rezultatul a fost, o echilibrare a cercetării arheologice, prin implicarea în egală măsură fiecărei epoci, fără a se ajunge la marginalizarea epocii romane. La cele două aspecte interne, am putea adăuga și un factor extern, și anume răcirea relațiilor dintre partea austriacă și cea maghiară din aceea perioadă, fapt căruia i se poate imputa într-o oarecare măsură schimbarea de perspectivă în arheologia maghiară. Aceasta s-a produs prin reliefarea aspectelor singulare (în contextul Monarhiei) ale identității maghiare, și anume moștenirea orientală, în detrimentul celei romane. Mergând mai departe, am putea spune că avem de-a face cu mutarea accentului de pe o perspectivă imperialistă, pe una naționalistă. Va urma…



Bibliografie

A. Bodor (1996), Erdély ókori történetének kutatása a XIX. század közepétől az első világháború végéig. In: Emlékkönyv Jakó Zsigmond születésének nyolcvanadik évfordulójára (Kolozsvár 1996), 78-100.
H. Finály (1860), Az erdélyi bányákból került viasztáblák és az ősrómai folyóírás. Az Erdélyi Múzeum Egyesület Évkönyvei I (EMÉ), 1860, 75-88.
E. Gáll (2010), Márton Roska (1880–1961) şi cercetarea arheologică a secolelor X–XI. Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie (SCIVA), 61/3–4, Bucureşti, 2010, 281–306.
A. Gardner (2007), An Archaeology of Identity. Soldiers and Society in Late Roman Britain (London 2007).
R. Hingley (1996), British imperialism and the Roman Empire. In: J. Webster, N. Cooper (eds.), Roman Imperialism: post-colonial perspectives (Leicester 1996), 19-34.
K. Torma (1860), Rómaiak nyoma Erdély északi részeiben. Az Erdélyi Múzeum Egyesület Évkönyvei I (EMÉ), 1860, 5-45.
Br. Trigger (1984), Alternative Archaeologies: Nationalist, Colonialist, Imperialist. Man, New Series, 19/3, 1984, 355-370

Br. Trigger (1989), A History of Archaeological Thought (Cambridge 1989).


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog