 |
| "Dincolo"/Cristian Orza |
Amintirile
directe legate de perioada 1989-90, oricât de vagi și aleatorii ar fi pentru cei din generația mea, îmi trezesc totuși un sentiment aparte de optimism și entuziasm amestecat între-timp cu o doză
involuntară de nostalgie. Sub acest impuls uneori mă gândesc, tot involuntar,
că mi-aș dori să mă fi născut puțin mai devreme (să nu uit precizarea că aveam șase ani la vremea respectivă). Sentimentul este
probabil simptomatic, chiar tipic pentru începuturile de drum în general, așa cum este și bagajul de speranțe care
alimentează schimbările de regim și mai
ales revoluțiile. Invariabil fac
conexiunea cu Wind of change al nemților de la Scorpions și cu
imaginile pline de euforie al căderii Zidului din Berlin. Sentimentul de
optimism și de privire către vest s-a perpetuat la
nivelul țării de-a lungul anilor ’90, în ciuda morților de la revoluție, a regimului lui Iliescu, sau a mineriadelor.
Dar să revenim puțin la momentul inițial. Statele Unite având în spate deja aproape un
deceniu de guvernare republicană agresivă sub bagheta conservatorului Ronald
Reagan au putut să exploateze nestingheriți momentul din punct de vedere mediatic, URSS-ul și mai târziu Federația Rusă fiind absente multă vreme din peisajul
propagandistic mondial. Printre manifestările triumfaliste din anii respectivi,
se află la loc de cinste cartea lui Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (1992). Autorul, unul din
teoreticienii doctrinei Reagan și
precursor al curentului neoconservator din America, a fost recompensat pe măsura
meritelor, trezindu-se brusc cu un pachet de contracte, invitații de prelegeri la diferite universități și un
post de profesor universitar. Cartea a fost receptată ca anunțând victoria democrațiilor liberale de tip occidental, a capitalismului
global, și sfârșitul evoluției ideologice umane. În același șir escatologic aparține și
ideea sfârșitului conflictelor
armate, datorită prăbușirii
URSS-ului și pătrunderea în era „post-război”.
Este vorba despre ieșirea din istorie ca ultima etapă a perioadei de adolescență tulbure a umanității, presărată cu războaie, persecuții și
genocide și realizarea devenirii umane. Ideea de
bază, pornită dintr-o viziune lineară a evoluției istoriei se regăsește în marile sisteme dialectice ale lui Hegel,
Marx sau Comte. Fukuyama nu se ferește deci să prevestească posibilitatea sfârșitului istoriei. Dar iată că dispariția inamicului sovietic și răspândirea capitalismului au fost departe de a
asigura pacea și prosperitatea
mondială. Înclin să cred că nici autorul american nu credea pe deplin în teza lui, însă pot înțelege optimismul general al perioadei, optimism
căruia i se datorează și
succesul cărții. Este același optimism de care am avut parte și noi timp de cel puțin un deceniu, și care s-a dovedit a fi o iluzie. Între-timp așadar acest sentiment nu doar că s-a risipit, dar
s-a și întors împotriva Statelor Unite, astfel
încât a dispărut monopolul modului de gândire de inspirație maniheistă care așeza civilizația occidentală față în față cu diverse întruchipări ale răului, de ex.
comunismul sau cultura musulmană. Interesant este că Fukuyama și-a modificat poziția de atunci, fiind oripilat de politica externă a
SUA sub mandatul lui G. W. Bush, dezicându-se public de mișcarea neoconservatoare.
Dacă e să vorbim despre un sfârșit, atunci acesta ar putea fi sfârșitul istoriei ca știință, a
istoriografiei. În secolul al 19-lea istoria a fost „regina” științelor
sociale, datorându-și succesul în opinia lui
Lucian Boia (Jocul cu trecutul. Istoria
între adevăr și
ficțiune,
1998) perioadei extrem de
ideologizate, ideologiile, după cum spune autorul, au nevoie de istorie pentru
a se justifica. În prezent istoria își pierde treptat locul dominant tocmai datorită faptului că se pretează
într-o mai mică măsură nevoilor dictate de ideologii. Relativismul derutează.
De fapt istoria se află într-o dilemă și implicit într-un paradox de câteva decenii. Pe de o parte neasumarea
ideologiilor promovată de paradigma postmodernistă, pare să fi eșuat prin relativismul exagerat (de ex. negarea
existenței unei singure istorii și chiar a unei singure realități) și prin
respingerea posibilității
conform căreia oamenii sunt capabili de a-și cunoaște lumea și de a-i influența mersul. Curentul născut la începutul anilor ’80
în diferite medii academice i-a avut la bază pe foștii stângiști ai generației 1968 resemnați între-timp cu zădărnicia mișcărilor sociale. În mod interesant printre cei mai
acerbi critici ai curentului postmodernist îl regăsim atât pe istoricul de
orientare marxistă Eric Hobsbawm, cât și pe avocatul neoliberalismului american Francis Fukuyama. Reproșul stângii este că postmodernismul fiind incapabil
să gestioneze problema ideologiilor, sprijină în mod discret imperialismul, mai
ales printr-o atitudine binevoitoare față de marile imperii din trecut, în timp ce acuzația dreptei este că postmodernismul a subminat
ideologiile aflate la baza democrațiilor
liberale, cauzând astfel slăbirea lumii occidentale. În mod paradoxal, viziunea
„clasică” (în mare parte structuralistă) asupra istoriei pare mai realistă,
deoarece ea pornește de la premisa că
obiectivitatea (ideologică) este imposibil de atins. Asumarea ideologică
deschisă prezintă însă riscul de alunecare într-o istorie oficială controlată la vedere sau mai discret, de puterea
politică și instituțiile statului. Istoria ca știință s-a
născut ca un instrument al ideologiilor naționale. Antropologul de origine austriacă Eric R.
Wolf (Europe and the peoples without
history, 1982) atrăgea atenția că
istoria a ajuns să fie o relatare a diferitelor povești de succes despre lungul drum parcurs de
diferite popoare către atingerea unor obiective morale, drum la capătul căruia
se află de obicei înfăptuirea națională
și statul național. Având în vedere faptul că istoria se bucură
și în prezent de cel mai mare impact social
printre disciplinele socio-umane, versatilitatea ei constând în primul rând în
capacitatea de a coborî până la bazele piramidei sociale, este greu de crezut
că acapararea istoriei de către stat se poate evita. În acest caz există premisele
golirii istoriei de conținut
ne rămânând altceva decât elementul de propagandă, evident mult amplificat. Succesul
colaborării istoriei cu științele sociale începută de către școala Annales în urmă cu trei sferturi de secol
pare să prefigureze o reconfigurare în cadrul domeniilor socio-umane. Nu este
exclus ca în timp discipline mai tinere, precum antropologia ar putea lua locul
istoriei, însăși Eric R. Wolf vorbind
despre o reformare a antropologiei cu ajutorul istoriei. Deci, ce alegem?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu