Octavian Soviany,
„Viața lui Kostas Venetis”, Editura Polirom, Iași, 2013.
De cum deschizi
cartea asta, te izbește un miros de împreunare à
la Marchizul de Sade,1
de transpirație și hormoni irosiți între bărbați și bărbați,
un miros de igrasie amestecată cu boală. Peste toate astea,
duhnește a moarte.2
După ce dai prima filă și citești cuvintele de lămurire ale
autorului, paginile se crăcesc apoi în fața ta, anunțând
veridicitatea narațiunii.3
Și așa încep episoadele ca într-o mie și una de nopți, în
felul ăsta își începe Kostas Venetis povestea vieții sale, aflat
pe patul de moarte.
Muribundul își
dictează autobiografia cu ultima suflare amantului său, Nemțoaica.
Astfel, se nasc două planuri narative, rememorarea vieții lui
Kostas Venetis într-un trecut îndepărtat și derularea
evenimentelor din prezentul degradat, amenințat de moarte.
Preferința
scriitorului pentru personaje marginale, pentru o estetică a
urâtului, a carnavalescului apar încă de la începutul romanului.
Atmosfera amintește, în acest sens, de filmele felliniene „Notti
di Cabiria”, „La strada”, „Satyricon” etc., unde degradarea
umană, perversiunile, grotescul devin o sursă de explorare și
fascinație.
Fragmentele
dedicate unor personaje episodice le permit acestora să își spună
povestea vieții și să mărturisească în ce fel au ajuns la un
anumit nivel de „degradare” socială și spirituală. Tehnica
vine să amintească cititorului de imprevizibilitatea și
complexitatea vieții, dublată de sentimentul perisabilității –
nu știi niciodată când propria viață îți poate scăpa printre
degete, când te pomenești deodată pe un cu totul alt traseu,
averile și statutul social se pot pierde la fel de ușor ca
virginitatea, trăirile mistice se pot aprinde și stinge ca o
lumânare, dumnezeu și diavolul fac schimb de roluri în viețile
oamenilor.
Romanul
dostoievskian de 427 de pagini (publicat pentru prima dată în 2011)
are în ediția actuală un scris mărunt care sfidează privirea
mioapă a unor cititori și răbdarea contemporanilor. Limbajul este
dens, profesionist contextualizat în secolul al XIX-lea în medii
sociale din cele mai diverse, alături de spații diferite, de la
suburbii la palate regale, în Grecia, Țara Românească, Franța,
Imperiul Austro-Ungar, Italia.
Cu toate acestea,
nimic nu poticnește ritmul alert al lecturii, poate doar foamea sau
somnul cititorului, pe care dacă le va învinge, va rămâne fidel
poveștii lui Kostas Venetis. Pentru că evenimentele se derulează
rapid, iar viața personajelor se schimbă brusc de multe ori,
aproape incredibil, autorul strecoară din precauție câteva
trimiteri teoretice, semn că nu avem ce să-i reproșăm: „Unele
din lucrurile pe care ți le povestesc s-au petrecut poate cu
adevărat, altele doar în vis și-n închipuire. Fiecare din noi are
o viață visată și o viață trăită, între care nu trebuie să
facem însă nicio deosebire, căci în fața lui Dumnezeu, păcatul
cu gândul ori visul și păcatul cu fapta sunt una.” (p. 97) Cu
această avertizare, cititorul e purtat prin viața lui Kostas
Venetis din mănăstiri și convertiri la crime și violuri,
răzbunări ciclice, comploturi anarhiste, războaie (printre care la
Grivița și Plevna), paturi cu așternuturi puturoase, paturi
înmiresmate, cârciumi ce îmbie la desfrânare. Puterea voinței
sfidează credința în dumnezeu și reușește să stăpânească
jocuri de magie și să dobândească puterea de a vindeca oameni.
Invocările din textele biblice și pasajele cu accente mistice nu se
stingheresc de perversiunile și crimele la care se dedă
protagonistul. Nu avem impresia de nicio contradicție, totul pare
de o complexitate vie, greu de pătruns, pe care Octavian Soviany
reușește să o surprindă cu mare finețe și profunzime.
Personajul îndrăcit și sfânt în același timp își salvează
tatăl de la o boală mortală, așa cum va mai reuși să salveze și
alte vieți. Victimă și călău, Kostas Venetis e învins de
propriul destin de multe ori, însă, renaște de fiecare dată, cu
noi puteri. Finalul romanului îl transformă pe protagonist într-un
mit, un nemuritor a cărui poveste va continua la nesfârșit. „Din
orice poveste care se termină se naște mereu o altă poveste. Cine
știe, poate Kostas Venetis n-a murit niciodată.” (p. 427)
1vezi
moto-ul romanului.
2Vezi
prima frază a romanului: „Kostas a duhnit toată noaptea a
moarte.” (p. 11)
3„Iar
singurul merit al paginilor care urmează este acela de a fi, întru
câtva, o operă arhivistică.” (p. 9)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu