Florian Zeller, „La Jouissance. Un roman européen”

          

           Florian Zeller, „La Jouissance. Un roman européen”, Éditions Gallimard, Flammarion, 2012.

      Florian Zeller este un tânăr scriitor parizian, cu un ritm febril al tastaturii, ceea ce îl face unul din cei mai prolifici tineri creatori francezi. Povestea „romanului european” începe acolo unde istoriile ar trebui să se termine: „L'histoire commence là où toutes les histoires devraient finir: dans un lit.”          Încărcătura metaforică a acestei prime fraze a romanului nu contagiază scriitura din următoarele pagini, lectura fiind destul de destinsă, bine dozată cu câteva fragmente „intelectualizate”, inserții din istoria Uniunii Europene, din viața lui Beethoven, referințe livrești și muzicale. Intervențiile acestor istorioare câteodată anecdotice, plasate secvențial au de multe ori rolul de a compara, completa sau justifica reflecțiile personajelor. Spre exemplu, datele istorice despre proiectul limbii esperanto fac trimitere la iluzia creării unei singure limbi cu ajutorul cărei conflictele între oameni vor putea fi evitate. Ideea ar avea aplicabilitate și în viața de cuplu a protagonistului. Nicolas, personajul narator se întreabă în acest context: „Mais parler la même langue suffit-il pour éviter les malentendues?”

            Titlul „La Jouissance” este și el inspirat de una din aceste note extraromanești. Milan Kundera descrie în „L'Immortalité” diferitele maniere în care oamenii se raportează la timp, ceea ce influențează modul în care aceștia trăiesc. Tot maniera în care privim trecerea timpului creează anumite stări de spirit dominante. Astfel, există „les nostalgiques”, cei care sunt orientați înspre propriul trecut, „les jouisseurs”, cei care trăiesc în prezent și „les angoissés”, cu privirea înspre viitor. De aici, clasificarea își are complexitățile ei, „les ambitieux” sunt un anumit tip de angoasați, pe când, „les imbésiles” sunt o anumită categorie a celor ce poartă deviza „carpe diam”. Dacă parcurgeți romanul, veți vedea cum anume se manifestă „la jouissance” și cu ce consecințe asupra propriei vieți și a vieții celor din jur.

            Avem de-a face, mai degrabă, cu istoria unui cuplu care se citește așa cum se trăiește: firesc, cu câteva problematizări, cu iluzii, apoi deziluzii, cu lucruri pe jumătate ascunse, cu subtilități greu de cuprins, care te fac să meditezi la finalul zilei și al paginii. Romanul caută tacit o rețetă pentru o poveste de dragoste fără sfârșit. Ni se oferă explicații chimice, exemple notorii de cupluri longevive (cuplul Simone de Beauvoir - Jean Paul Sartre), se ating probleme acute de cuplu (fidelitatea), sunt exemplificate diferite tipologii de femei (casnica, libertina, amanta), toate acestea expuse într-o lume de ficțiune ce surprinde aspectele vieților noastre. Empatia cititorului îl va face să nu mai poată lăsa cartea din mână pentru câteva ore, cât va dura lectura.

            Pe lângă dimensiunea amoroasă consistentă, „La Jouissance” tematizează și imaginea tânărului creator, apăsat de frica ratării, de angoasa scriiturii, oprindu-se asupra posturii scriitorului în societate. Pentru că protagonistul este un scenarist în devenire, paginile cuprind numeroase referințe din cinematografia de bună calitate.

            Acest roman va rămâne mereu actual, pentru că întrebările pe care le ridică, dincolo de latura lor aparent comercială (imaginați-vă un film romance), reușește să surprindă complexitățile evoluției (sau involuției?) unei povești de cuplu. Și asta ne interesează pe toți.