 |
Monumentul soldaţilor căzuţi în primul război
mondial din Rădăuţi
|
“Trecem mai departe la analiza câtorva afirmaţii din partea a doua a
cărţii, afirmaţii care au generat dezbateri pro şi contra în ultima vreme.
Domnul Lucian Boia apreciază intrarea României în război în vara anului 1916
drept «o mare imprudenţă», acuzându-l pe Ionel Brătianu că «a aruncat ţara
într-un neînchipuit dezastru» (pp. 67-68). Fireşte, recunoaştem că, în baza
unor cercetări de istorie militară, armata română nu a fost pregătită să facă faţă
unui front atât de vast. Desigur, nu este o
noutate afirmaţia că armata română nu era dotată în 1916 conform
cerinţelor unui război modern. Dar, mă întreb, care dintre ţările beligerante
în prima conflagraţie mondială a fost cu adevărat pregătită pentru a face faţă
tuturor provocărilor militare, economice, demografice, sociale aduse de cei
patru ani şi jumătate de război. Există o singură ţară care a avut la îndemână
de la începutul declanşării conflictului soluţii facile şi rapide pentru tot ce
a însemnat experienţa războiului total, în tranşee, dar şi pe frontul intern?
Poate că distinsul coleg bucureştean ne oferă un exemplu de asemenea stat, care
era pe deplin pregătit pentru Marele Război!
La sfârşitul capitolului patru, autorul trece în revistă scenariile
ce ar mai fi putut fi luate în calcul de regele Ferdinand şi de premierul Ionel
Brătianu, alături de intrarea, în 1916, în război de partea Antantei, respectiv
opţiunea de alăturare a României de partea Puterilor Centrale ori soluţia
neutralităţii până la sfârşit. Această din urmă variantă se pare că i-ar fi
convenit profesorului Lucian Boia, deoarece «România s-ar fi prezentat la
sfârşitul conflictului mondial cu o armată intactă şi ar fi avut la îndemână
toate mijloacele pentru a înfăptui unirea tuturor provinciilor româneşti.
Într-un fel, privind în perspectiva istoriei, ar fi fost poate rezolvarea cea
mai avantajoasă. Ar fi scutit ţara de cumplitele pierderi pricinuite de război,
materiale şi mai ales umane» (p. 84). Autorul nu ne luminează însă, în
scenariul respectiv, cum o Românie care şi-ar fi păstrat neutralitatea la
sfârşitul războiului ar fi putut, cu o armată intactă, să-şi dubleze teritoriul
şi populaţia?! Serbia, bunăoară, care a luptat alături de Antantă cât i-a stat
în putinţă, ar fi obţinut definitiv în 1918, şi mai ales la conferinţa păcii ce
ar fi urmat, tot Banatul până la Mureş, teritoriu pe care, de altfel, l-a şi
ocupat în toamna-iarna anului 1918/1919. De aceea, cred că, dacă România nu ar
fi intrat în luptă în vara anului 1916, sud-vestul ţării noastre de azi –
respectiv Banatul cu judeţele Timiş şi Caraş Severin – ar fi fost al Serbiei!
Mai mult, vestul Crişanei şi al Maramureşului, din Sătmar până-n Arad (inclusiv
oraşele Carei, Oradea, Salonta, Chişineu-Criş şi Arad, cu tot cu hinterlandul
lor) i-ar fi rămas Ungariei dacă Ionel Brătianu şi România nu s-ar fi alăturat
Antantei în 1916! Care dintre fostele imperii sau state succesorale vecine ar
fi fost de acord ca România mică să alipească, fără să fi tras un foc de armă
între 1914-1918, atâtea teritorii care s-au unit totuşi democratic cu Vechiul
Regat în anul 1918? Dacă îl includem pe dacă de câteva ori într-o ecuaţie
explicativă, am putea ajunge probabil, teoretic, la soluţia dragă domnului
Boia. Altminteri, interogaţia Domniei Sale despre „câţi oameni merită să moară
fie şi pentru împlinirea unui ideal naţional?” şi afirmaţia că «ironia istoriei
stă în aceea că l-ar fi dobândit, poate, şi gratis», referindu-se la
teritoriile din fosta Austro-Ungarie unite cu România în noiembrie-decembrie
1918, nu sunt decât speculaţii cliometrice, or istoria contrafactuală nu ajută
nici la progresul istoriografiei şi nici la educaţia corectă a adulţilor! Să ne
amintim cu toţii, inclusiv istoricul Lucian Boia, că tocmai aceste teritorii pentru
care România, nepregătită militar, a intrat în război în vara anului 1916, au
rămas, sper, pentru vecie în componenţa statului român (excepţie fãcând
jumătate din Bucovina răpită arbitrar în 1940 de Uniunea Sovietică)! Şi mai
cred că nu este etic corect să punem, azi, în balanţă cliometrică sutele de mii
de victime căzute pentru împlinirea idealului naţional în 1918 cu un scenariu
ipotetic, de laborator, fiindcă o atare antiteză poate induce percepţii greşite
în rândul cetăţenilor României prezente, atât de dezbinaţi de orgolii
regionaliste şi politicianiste!” [Ioan Bolovan, “Despre Primul Război Mondial,
Unirea din 1918 şi corectitudinea istorică”, în Cultura: http://revistacultura.ro/nou/2014/07/despre-primul-razboi-mondial-unirea-din-1918-si-corectitudinea-istorica/
accesat în 19. 07. 2014.]
Domnul istoric Ioan Bolovan ne transmite, destul de transparent,
ideea: «scopul scuză mijloacele»; deci morții au servit unui interes mai mare,
birocratic, ideii de națiune (“pofta ce-am poftit”). Asemenea jertfă este,
oarecum, “sfântă”. Dacă aș fi medic aș spune că viața unui om este mai presus
unei idei (oricât de “sfântă” ar fi ea!), dar nu sunt. În orice caz, nu cred că
moartea unui om este sfântă!
Într-adevăr, neintervenția militară a României în 1916 s-ar fi
soldat, posibil, cu “lipsa la gestiune” a unor terirorii în momentul
“reîntregirii” (bineînțeles că nu există o reîntregire, deoarece nu a existat o
Românie Mare înainte). Astfel intrarea în război a adus un plus de “valoare”
României postbelice, teritorii de care, precis, suntem nespus de mândri, ca
români. Nu? Pierderile umane sunt doar o simplă statistică, că așa e cu demografia
ca “știință exactă”. O adevărată lecție de pragmatism și machiavelism. Până la
urmă nu nobilitatea scopului contează, ci câștigul (deci poți să-ți înjunghi pe
la spate fostul aliat – Austro-Ungaria; 1883 –, dacă ai de câștigat niște
teritorii).
Deci sacrificiul a meritat, ce contează “câteva” suflete care au
mers la Domnu', când, după Păcile de la Paris, România a primit Banatul și
Partium. Deci naționalismul scuză o crimă, scuză trimiterea la moarte a
semenilor pentru o idee! Frumoasă lecție de istorie! Bineînțeles, istoria
contrafactuală nu ajută “la educaţia corectă a adulţilor”! Educația “corectă”
trebuie să fie una naționalistă și una care să se supună Instituției
(birocrațiilor). Și bineînțeles, Instituția ȘTIE ce este corect și ce nu!
Hegel spunea că naționalismul este un interes privat: “Spiritul
corporatist, care ia naștere din egala îndreptățire a sferelor particulare, se
transformă în același timp în spiritul statului, întrucât statul oferă mijlocul
menținerii scopurilor particulare. Acesta este secretul patriotismului
cetățenilor, în sensul că ei consideră statul drept substanța lor, întrucât el
menține sferele lor particulare cu drepturile, autoritatea și prosperitatea
lor. În spiritul corporatist, întrucât el cuprinde în mod nemijlocit înrădăcinarea
particularului în general, se află deci izvorul acelei adâncimi și forțe de
care dispune statul în starea de spirit a cetățenilor.” [G.W.F. Hegel în Karl
Marx, “Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului” în Karl Marx,
Friedrich Engels, “Opere”, vol. 1, Editura de Stat pentru Literatură Politică,
București, 1957, p. 269.] Deci și interesul privat al domnului Ioan Bolovan se
cuvine a fi impus ca interes general, că așa e birocratic și “corect”.
Fiind un fost student al dânsului, se pare că am fost “needucat”
corect. Mijloacele pot să deturneze scopul, să transforme o utopie (un vis) în
distopie (un coșmar). Asta este o lecție învățată autodidact.
P.S. Nu am citit cartea lui Lucian Boia, nefiind un cirac al
dânsului, și nici nu am chef să o rumeg. În orice caz, lunga apologie a
trimiterilor, făcută de domnul Ioan Bolovan, îmi arată o dorință de
recunoaștere a autorității dânsului ca istoric, autorizat și serios. Și
naționalismul este o chestiune serioasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu