Folie și rezon - Iovan Drehe


 
Din ce cauză voi muri ?, gravură din ciclul
 
Los Caprichos,
Francisco de Goya
            Precedentul secol era bântuit de întrebări privitoare la o posibilă relație cauzală între excesul de raționalitate și revărsarea în pierdere a acesteia, în urma unei eventuale suprasolicitări. Bineînțeles, formele raționalității cu o predispoziție înspre exces erau cele cunoscute: știință, matematică, logică. Chiar și fără eventuala relație cauzală dintre ele, raționalitatea și nebunia, nu puteau fi gândite decât în opoziție, fiind de neconceput ca un nebun să fie considerat a fi și rațional în același timp. Dar există și un alt mod de a vedea lucrurile: raționalitatea nu este chiar atât de incompatibilă cu maladia mentală. Și vom ilustra aceasta prin câteva exemple, mai mult sau mai puțin fictive, mai mult sau mai puțin istorice, mai mult sau mai puțin reale.
            O primă oprire o vom avea asupra unuia dintre personajele lui Dostoievski din Crimă și pedeapsă, anume Andrei Semionovici Lebeziatnikov, mare progresist, racordat la noile idei care agitau pe atunci continentul european, debranșat în aceeași măsură de realitățile rusești, dus departe în convingerile sale, personaj care joacă rolul socialistului mai mult sau mai puțin practicant. Într-un acces de bunăvoință verbală, în momentul în care Katerina Ivanovna, o biată femeie pe care o violentase la un moment dat, își pierde cu totul mințile sub povara mizeriei în care trăiește, progresistul nostru își oferă neprețuitul ajutor:
„Dă-mi voie, dă-mi voie! De bună seamă, pentru Katerina Ivanovna este destul de greu de înțeles; dar știi dumneata [adică Raskolnikov] că la Paris au și avut loc niște experiențe serioase relativ la posibilitatea de a vindeca nebunii numai și numai prin argumentare logică? Un profesor de acolo, care a murit de curând, un om de știință foarte serios, și-a închipuit că asta ar fi o metodă de tratament. Ideea de bază este că, de fapt, nebunii nu au o deficiență organică specială, ci că nebunia ar fi, cum s-ar zice, o greșeală logică, o greșeală de judecată, o părere greșită asupra lucrurilor. El l-a contrazis treptat pe bolnav și, închipuiește-ți, se zice că a avut rezultate bune!”
             Raskolnikov nu părea să-i mai asculte îndrugările, iar Lebeziatnikov încheie într-o notă mai sceptică:
„Dar deoarece concomitent folosea și dușurile, rezultatele tratamentului sunt desigur oarecum îndoielnice...” (Dostoievski, Crimă și pedeapsă, traducere de Ștefana Velisar Teodoreanu și Isabella Dumbravă, Ed. Cartea Românească, 1982, p. 486)

Trecând peste caracterul insolit al acestei idei, poate și pentru unii dintre noi, nu putem să nu ne întrebăm: cine este misteriosul profesor la care se referă Dostoievski prin intermediul personajului său? A existat el cu adevărat? Fiind vorba de un medic francez e normal să apelăm la lucrarea de referință scrisă de Michel Foucault, Folie et Déraison: Histoire de la folie à l'âge classique, apărută în 1961. Dar se pare că nu o am prin preajmă când scriu aceste rânduri... prin urmare se poate trage concluzia că nu s-a găsit nimic relevant în ea (dar oricum, întotdeauna dă bine să menționăm titluri în limbi străine). Să ne urnim, totuși, întru căutarea profesorului. Pentru a-l găsi am operat o riguroasă și serioasă cercetare pseudo-wik-istorică. Neștiind exact ce înseamnă „recent”, relativ la romanul lui Dostoiesvki, am ales o arie întinsă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea până la 1865, perioada în care a fost scris romanul. Și am aflat următorul lucru: pe la începutul secolului al XIX-lea, în Franţa (dar şi altundeva) existau două viziuni în ceea ce privește tratamentele propuse pentru a trata deranjamentele la mansardă. Prima viziune considera că unei sminteli serioase cum este nebunia i se pot găsi cauze anatomice, iar conform celei de-a doua se credea că acele cauze se găsesc mai degrabă în partea pacientului numită suflet. Există o mulțime de nume și de-o parte și de alta: Philippe Pinel (1745 – 1826), François Leuret (1797-1851), Guillaume Ferrus (1784-1861), Théophile Archambault (1806-1863), Louis-Victor Marcé (1828-1864), Jean-Étienne Dominique Esquirol (1772-1840) Antoine-Athanase Royer-Collard (1768-1825), Jean-Baptiste-Maximien Parchappe de Vinay (1800-1866), și destul, numele devenind deranjant de lungi într-o listă care oricum nu pare să ducă nicăieri. Cel descris de Lebeziatnikov poate să rămână bine ascuns pentru viitorii amatori în ale cherché-ului și recherché-ului, iar, fiindcă nu dorește să iasă din ascundere, putem tranșa lucrurile la masa verde. Așadar îl declarăm câștigător, prin neprezentare, pe Philippe Pinel. Acesta este cel care a introdus așa-numitul "traitement moral". În epocă, acest tratament era o altă opțiune față de tratamentele ad baculos ale zilei: bătaie, cum altfel, biciuire, bătaie, înfometare, imobilizare, probabil dușuri, și, nu în ultimul rând, bătaie. Dar în cazul „tratamentului moral” medicația administrată pacienților avea în componența sa și socializare, în care era dozată corespunzător și conversația rațională. Acest tratament, considerat mai uman, se făcea sub presupoziția că mania nu i-a aruncat pe smintiți mai jos pe scara ființelor, până pe treapta animalelor de pildă, iar aceștia rămâneau în continuare oameni, păstrându-și intacte facultăți cum este și cea rațională. 
Trecând canalul din Franța înspre Albion, și coborând cu aproximativ un secol pe scara istoriei, îl aflăm pe John Locke, care în al său Eseu asupra intelectului omenesc pare să aibă viziuni asemănătoare cu privire la starea de fapt a nefericiților. De exemplu atunci când vorbește despre diferența dintre idioți și nebuni ne spune că idioții sunt defecți printr-o lipsă la nivelul facultăților intelectuale, dar nebunii, pe de altă parte, sunt un caz mai fericit, întrucât:
„pentru că au îmbinat în mod cu totul nepotrivit unele idei, greșesc, luându-le drept adevăruri, și se înșeală, așa cum fac oamenii care argumentează corect pornind de la principii false. Căci după ce datorită forței imaginației lor au luat închipuirile lor drept realități, ei fac deducții corecte sprijinindu-se pe ele. (...) Pe scurt, se pare că deosebirea dintre idioți și nebuni constă în faptul că nebunii îmbină ideile în mod greșit și astfel fac propoziții greșite, dar argumentează și raționează corect pornind de la ele, pe când idioții formează foarte puține propoziții sau nici una și nu raționează aproape deloc.” (John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc  II, cap. 11, §13) 
Putem să ridicăm din sprânceană și să ne întrebăm, oare un doctor care „și-a închipuit (...) o metodă de tratament” intră în această categorie, dar dincolo de asta, știm un lucru: nebunii pot raționa. Mai mult, în genul celor ce se cred normali, lumea din jurul lor trebuie să fie consistentă cu cea din propria minte, iar dacă nu e, atunci trebuie adaptată:
„Astfel, veți vedea că un om care a înnebunit, închipuindu-se rege, pretinde să fie servit, respectat și ascultat în mod corespunzător, iar alții care s-au crezut făcuți din sticlă și-au luat măsurile de prevedere necesare pentru păstrarea unor asemenea corpuri fragile.” (ibid)
            Puterea rațiunii nu este, totuși universală, iar câteodată e nevoie și de o discontinuitate salvatoare:
„Atunci când această îmbinare s-a fixat, și atâta timp cât ea durează, nu este în puterea rațiunii de a ne ajuta și de a ne feri de efectele ei. Ideile din mintea noastră acționează în mod inevitabil, în timp ce ele se află acolo, potrivit naturii lor și împrejurărilor; iar de aici noi vedem cauza pentru care timpul șterge anumite impresii, asupra cărora rațiunea nu are nici o putere, cu toate că ea este pe calea cea bună și omul recunoaște aceasta.” (John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc  II, Cap. 33, §13)
Dar să trecem mai departe. Coborând în continuare pe vrejul istoriei, înspre evuri mai medii, nu vom intra în detalii despre cărturarul izolat Dilentius, cu al său grand tom De mania (notă: pentru cei care nu par să fi auzit de acest personaj, el este Sfântul patron al celor care se cred mai înflăcărați decât alții în ale credinței, atât religioase cât și epistemice), dar vom vedea că tema nebunului și relației sale construite cu mediul înconjurător exista deja. Într-o carte având titlul Patru cuvântări, un poet de curte persan pe nume Nizamī-i Arūzī-i Samarqandī ne spune că medicul trebuie să fie blând, înțelept și să aibă o bună capacitate de a observa pentru a putea da diagnostice cât mai sigure, acestea fiind date prin deducții rapide plecând de la ceea ce e cunoscut, adică simptomele, la ceea ce este necunoscut, cauzele bolii. Și de aceea el trebuie să aibă o pregătire în logică (v. Browne, Arabian Medicine, pp. 79-81). Un asemenea medic bine școlit era, se pare, celebrul Avicenna. O interesantă întâlnire wittgensteiniană de grad doi, cu deznodământ fericit, a fost cea dintre Avicenna și un prinț arab:
„Un anume prinț din Casa Buwayh era bolnav de melancolie și suferea de închipuirea că este vacă. „În fiecare zi,” spune autorul, „mugea ca o vacă, cauzând disconfort tuturor, strigând ‘Ucideți-mă, ca să puteți face o tocană bună din carnea mea’; până când problemele au ajuns atât de grave încât nu mai mânca nimic, în timp ce medicii erau incapabili să-l ajute.” Într-un final, Avicenna, care în acel moment avea funcția de prim ministru al lui ‘Alá’u’d-Dawla ibn Kákúya, a fost convins să se ocupe de acest caz, pe care l-a acceptat în ciuda încărcăturii treburilor publice și private, politice, științifice și literare. Înainte de toate i-a trimis un mesaj pacientului spunându-i să fie bine dispus pentru că măcelarul va veni în curând să-l taie. Auzind acestea, se spune, bolnavul s-a bucurat. La puțin timp după, Avicenna, ținând un cuțit în mână, a intrat în camera bolnavului, spunând ‘Unde-i vaca, ca să o pot ucide?’ Pacientul a mugit ca o vacă pentru a indica unde se află. La ordinele lui Avicenna a fost pus la pământ, legat la mâini și picioare. Avicenna apoi l-a pipăit și a spus, ‘Este prea slab și nu e încă bun de tăiere; trebuie îngrășat.’ Apoi i-au oferit mâncare potrivită, pe care acum a mâncat-o cu nerăbdare. Înzdrăvenindu-se treptat, a scăpat de închipuire și a fost complet vindecat.”
(în Nizamī-i Arūzī-i Samarqandī, Patru cuvântări, apud E. G. Browne, Arabian Medicine, pp. 88-89)
Și, ca să nu lăsăm antichitatea la o parte, putem să mai amintim că ideea înțeleptului care îl ajută prin convingere pe bolnav să-și ia medicația apare încă din antichitate, sofistul Gorgias susţinând că pentru aceasta e nevoie de retor sau sofist (Platon, Gorgias, 456b). Dar mai există și alte aspecte. De pildă, fitness-ul mental era foarte bun în prevenire. Avem cazul stoicilor, pentru care antrenamentul în ale logicii îl imunizează pe practicant împotriva multor forme de dereglări, de la interferența pasiunilor până la întunecarea minții din partea diverselor forme de manie (de exemplu Epictet, Discursuri III, 2 etc.).
În preistorie nu mai intrăm, fiindcă pe atunci viața era mai fericită, mai sănătoasă, mai zdravănă etc., iar omul era una cu natura. Și, bineînțeles, fiindcă nu vrem să jignim pe nimeni.

Bibliografie:
I. Mai mult sau mai puțin esențială:
E. G. Browne, Arabian Medicine, Cambridge University Press, 1962 (original publicată în 1921).
Dostoievski FM, Crimă și pedeapsă, traducere de Ștefana Velisar Teodoreanu și Isabella Dumbravă, Ed. Cartea Românească, 1982
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, 2 vol., traducere de Armand Roșu și Teodor Voiculescu, Editura Științifică, București, 1961.
Platon, Gorgias, traducere, note introductive şi note de Alexandru Cizek, în Platon, Opere, vol. I., ediţie îngrijită de Petru Creţia şi Constantin Noica, studiu introductiv de Ion Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
II. Literatură homeopată:
Dilentius, De mania, în orice ediție, deși sunt recomandate cele trilingve și critice.
Google.ro.
Vichipedia.
III. Literatură decorativ-ornamentală:
Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică/Folie et Déraison: Histoire de la folie à l'âge classique, 1961.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog