Pentru Badiou, la fel ca pentru Žižek (Repetându-l
pe Lenin) – adevărul este pe o
parte a baricadei –, în Sfântul Pavel. Întemeierea Universalismului, Adevărul credinței este în mod categoric
un act public, deci trebuie să fie militant, “ține de esența credinței ca ea să
se declare în mod public. Adevărul este militant sau nu este deloc.”[1] Cum spune Pavel, nu în inimă este
mântuirea, ci în cuvânt: “prin credința din inimă se capătă îndreptățirea, și
prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Rom. 10.8sq)[2]; “omul este îndreptățit prin credință, fără
faptele Legii” (Rom. 3.27sq)[3].
Dar, actul credinței, automat
actul iubirii – dragostea – (actul adevărului militant), se face cu har și nu
cu lege: “Harul este contrarul legii, în măsura în care este ceea ce vine fără
să fi fost cuvenit (răscumpărarea adusă de
Hristos pentru toți, dragostea
este o trăire interioară, mărturisirea fiind actul public, dragostea nu este
ceva ce se cuvine, nu este o răsplată – C.N.).”[4] Tocmai depășirea Legii este dragostea.
Harul este legea interioară, nu o lege de dinafară, care “înlănțuie
mădularele”, “mă ține rob legii păcatului” (Rom. 7.7-23)[5]. Legea este moartea: “când a venit porunca,
păcatul a înviat, iar eu am murit” (Rom. 7.7-23).[6]
Pentru Pavel, păstrarea Legii
este un act lipsit de har, “răscumpărarea este în Cristos Isus” (Rom. 3.23-4),
legea fiind o particularitate, universalul fiind o adresare (se adresează
tuturor).[7]
Harul și carisma, lipsite de
cauză, pot fi universale (“puterea excesului în raport cu legea”[8]),
legea rămâne un particular. Pavel accentuează, în Rom. 5.20-1, antagonismul
lege-har: “Legea a venit ca să se înmulțească greșeala; dar unde s-a înmulțit
păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult; pentru că, după cum păcatul a
stăpânit dând moartea, tot așa și harul să stăpânească dând îndreptățirea, ca
să dea viața veșnică, prin Isus Cristos, Domnul nostru.”[9]
Astfel legea dă viață dorinței de autonomie (inițial inconștientului), dorinței
de a ieși din ea. Subiectul trebuie să se despartă de Lege, să-și dorească
autonomia și să o mărturisească ca act public.[10]
“Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam” – spune Pavel.[11]
Legea este calea morții, cum subliniază Badiou în citirea lui Pavel.[12]
Astfel, evenimentul-Cristos este abolirea Legii: “știm că omul nu se
îndreptățește prin faptele Legii, ci numai în credința în Isus Cristos” (Gal.
2.16), “Cristos ne-a răscumpărat din blestemul legii” (Gal. 3.13), respectiv
“dacă dreptatea se capătă prin Lege, atunci Cristos a murit în zadar” (Gal.
2.21).[13]
Să zdrobim Legile și să trăim cu
har!
[1] Alain Badiou, Sfântul
Pavel. Întemeierea Universalismului, Editura TACT, Cluj-Napoca, 2008, p.
103.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu