Arta uitării - Iovan Drehe


           
            Pe când era mai tânăr de felul său, Umberto Eco nu putea să nu participe la jocuri de societate. Și, fiindcă apucăturile filosofice nu erau lăsate acasă, tipul de activități distractive inventate împreună cu alții arătau cam așa:

„Odată, în glumă, împreună cu câțiva prieteni am inventat anunțuri pentru posturi profesorale în discipline nonexistente. Am împărțit aceste discipline în patru departamente: [1] adynata sau impossibilia, conținând științe care erau istoric imposibile, cum ar fi istoria roții în imperiile pre-columbiene, istoria picturii în Insula Paștelui, curse de cai aztece; [2] oxymoronica, conținând științe care erau auto-contradictorii sau analitic imposibile, cum ar fi studii urbane nomade, instituții ale devianței, logica binară a terțului inclus; [3] byzantinica, conținând științe complet inutile, cu ar fi potio-secționarea (en. potiosection) sau arta de a tăia supa; și [4] tetrapiloctomia, sau arta de a despica firul în patru, conținând științe de o subtilitate excesivă, cum ar fi microscopia indiscernabilelor. Una dintre cele mai interesante științe era ars oblivionalis (arta uitării), ca opusă artelor mnemotehnice. Trebuia să ne decidem dacă aceasta aparține de Departamentul Adynata sau de Departamentul Oxymoronica.”
(Umberto Eco & Marilyn Migiel, „An Ars Oblivionalis? Forget It!”, p. 254)        
   
            Există atâtea cazuri de lucruri citite, văzute, auzite sau simțite, care nu mai pot fi dez-citite, dez-văzute, dez-auzite sau des-mințite. De ce să nu poată fi ele trimise în uitare printr-un simplu artificiu? De ce să nu existe în biblioteca fiecăruia câte un volum din seria The Complete Idiot’s Guide Pour les Nuls dedicat artei uitării?

Lipsa de reversibilitate controlabilă este principalul factor care împiedică scrierea vreunui bestseller dedicat temei, omul fiind condamnat să nu poată controla procesul uitării. Au existat totuși încercări. În același text în care găsim povestea citată mai sus, Umberto Eco și Marilyn Migiel menționează că în tratatele medievale și renascentiste dedicate artei memoriei, atunci când cineva dorea să se elibereze de povara prea multor lucruri memorate trebuie să-și imagineze un om care aruncă imagini afară pe geam. Dar, așa cum subliniază și cei doi autori, acest lucru ajută nu la uitare propriu-zis, ci la aducerea aminte că trebuie să uităm. Ceea ce probabil a aflat către sfârșitul vieții și marele Kant:


„lucrurile nu mergeau bine acasă. Lampe începuse să profite de ‘slăbiciunile’ stăpânului său [Kant]. A devenit mai certăreț, obținând favoruri excesive, și-a neglijat munca, fiind adeseori beat și manifestând o anumit ‘brutalitate’. Wasianski a vorbit cu Lampe, iar acesta i-a promis să se îndrepte, dar a devenit și mai rău. În ianuarie 1802, Kant i-a relatat lui Wasianski: ‘Lampe m-a ofensat într-un mod atât de urât, încât mi-e rușine să spun’. Wasianski a avut grijă ca Lampe, servitorul lui Kant timp de 40 de ani, să fie demis din această funcție. A primit o pensie anuală cu condiția ca nici el și nici vreuna dintre rudele sale să nu-l mai deranjeze vreodată pe Kant. Kant a continuat să-l numească pe noul său servitor ‘Lampe’. Pentru a-și aminti să nu mai facă asta, el a scris în micul său carnețel de notițe: ‘Numele lui Lampe trebuie complet uitat acum’.”
(Manfred Kühn, Kant. O biografie, p. 354)

Dar cum nici Lampe și nici imaginea sa nu au fost defenestrați, deși poate ar fi meritat categoric acest lucru, putem înțelege de ce nici lui Kant nu i s-a stins din memorie amintirea sa. Nici alți filosofi nu par să fi reușit în această direcție, chiar dacă au încercat. În unele variante de interpretare, filosofia terapeutică a lui Wittgenstein avea ca scop să-i elibereze de prejudecăți pe cei care i se dedau. Cam ca în M.I.B. O atare nevoie de a scăpa de prejudecăți pare a deveni din ce în ce mai necesară odată cu înaintarea în vârstă. Dar nu de puține ori câte un bătrânel cu avânturi tinerești a fost contrat de vreun tinerel cu apucături bătrânești: „Ideile alea nu ți le mai scoate din cap nici dracu!”. Și nu doar idei. Puteau fi la fel de bine gusturi, apucături ș.a.m.d. Bineînțeles, acele căi naturale cum ar fi accidentele, beția sau drogurile poate nu ar fi tocmai de dorit, ele fiind totuși eficiente pentru inducerea uitării-de-sine (e.g. F. Nietzsche, Nașterea tragediei, p. 22).

Din păcate nu există vreun shift+delete în ale uitării, dar există totuși o modalitate de a rezolva problema, un fel de overwrite, dacă e să butonăm în metafore de acest fel. Putem să-i spunem, urmându-i pe U. Eco și M. Migiel (p. 260), super-impoziție. Acest lucru poate funcționa astfel: o amintire nouă se suprapune peste o amintire existentă, iar în timp o înlocuiește. În antichitate se spune că Timotheus din Milet (cca. 446 – 357 î.e.n.), muzician și poet, îi dezvăța pe învățăceii săi de vicii ale armoniei sonore deprinse împreună cu alți magiștri în ale zdrăngănitului la liră (Rable, Pantagrua și Gargantuel, cap. 23). Mai simplu explicat, dacă vrei să-i faci pe amatori să uite de un gen muzical de calitate inferioară, cum este de pildă muzica populară contemporană, le hrănești spiritul cu specialitățile și dichisul oferit de manele. Sau dacă vrei ca oamenii să uite de filmele cu Louis de Funès, le prezinți filme cu Sergiu Nicolaescu. Ceva în genul ăsta. Un fel de principiu cunoscut în popor: „Scapi de dracu, (numai dacă) dai de mă-sa.”.
            Și acum, la final, vă rugăm să dați clik pe această imagine și să priviți cu atenție:
          


1. Umberto Eco & Marilyn Migiel, „An Ars Oblivionalis? Forget It!”, PMLA, Vol. 103, No. 3 (May, 1988), pp. 254-261.
2. Manfred Kühn, Kant. O biografie, trad. Cornelia Eșianu și Delia Eșianu, Polirom, 2009.
3. Friedrich Nietzsche, „Nașterea tragediei” în F. Nietzsche, Opere Complete II, ed. Giorgio Colli și Mazzino Montinari, trad. Simion Dănilă, Editura Hestia, 1998.
4. François Rabelais, Gargantua și Pantagruel, trad. Alexandru Hodoș, Editura Art, 2009.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog