Comment peut-on être paysan?

Ce rămâne din identitatea națională românească dacă scoatem țăranul și tot ce ține de cultura țărănească tradițională din reprezentările și ipostazierile acesteia? Câteva povești cu voievozi și încăierări grozave, peste care nu știu ce balastru am mai putea adăuga ca să fie bine și frumos, să avem și noi cu ce ieși și umbla prin lume. De aceea țăranul este încă foarte important pentru tot eșafodajul identitar, cu manifestările-i aferente și pentru tot ceea ce înseamnă celebrare a identității, într-o combinație de ritual cu divertisment. Muzici țărănești sau mai degrabă inspirate din acestea, ”costume naționale”, ”tradiții tradiționale”, mâncăruri, jocuri, credințe etc., toate acestea compun un tablou ce se derulează constant sub ochii noștri și ne reamintește că suntem români și că fiind români suntem cam țărani, sau ar trebui să încercăm să redevenim țărani, dar nu orice fel de țărani, ci din ăia ”adevărați”, care-și trăiesc ”țărănimea ”și (implicit) identitatea națională într-un mod frumos și profund (cum erau țăranii cândva).

Se lăcrimează mult, se oftează mult și se ating corzi sensibile când se scoate la interval larga și previzibila paletă ce compune zestrea noastră cultural-identitară, fie că o face vreun ”artist popular profesionist” invitat pe undeva la zilele satului/orașului, fie că sunt băieții de la Subcarpați, Cobzability, Danaga sau alte trupe ”cool” care au avut revelația folclorului via Cântarea României sau Radio România Actualități. Chiar și tineretul echipat business, școlit pe-afară, englezit bine, as într-ale debate-ului și alăptat la țâța self-improvement-ului, oricât ar strâmba din nas la mirosul, look-ul și manifestările populației rurale ne-educate și ”necivilizate”, tresare patriotic la auzul unor cântece populare, fie în varianta Electrecord, fie îmbunătățite de vreu DJ cu simțământ adânc. Anima nu poate rămâne indiferentă glasului rădăcinilor.

 Încă din secolul al XIX-lea, când se pun bazele discursului identitar național și ale reprezentărilor aferente, țăranul intră în scenă, prezentat ca depozitar al ”ființei neamului” și ca exponat de primă mână al culturii naționale. Prima jumătate a secolului al XX-lea consolidează și rafinează această postură, filtrată prin contribuții de ordin științific, literar și artistic, plasând-o ca temei al naționalismului românesc până în prezent și statuează o serie de caracteristici esențialiste ale țăranului și ale lumii țărănești, devenite veritabile clișee cu largă circulație în zilele noastre. Țăranul a devenit un reper fundamental nu doar al discursului naționalist, tradițional sau recent, ci și un model pentru discursurile ecologiste, precum și o sursă de inspirație pentru mulți creatori de artă ai zilelor noastre, fiind tot mai prezent în anumite forme de manifestare ale culturii alternative și mainstream din marile orașe. Dar cine este de fapt acest țăran și cum se face c-a devenit un personaj major al narativei identitare autohtone? Vintilă Mihăilescu subliniase bine că țăranul concret, al zilelor noastre, nu prea dă bine, oricum l-ai privi, nu place și nu e tocmai țăran, așa că etnologii și alți ”specialiști” ai muncii științifice cu ”tradițiile” și ”folclorul” preferă să-l caute prin trecut și pândesc după icoane construite în alte vremuri sau îl evaluează prin niște filtre și criterii demne de amurgul celui de-al XIX-lea veac.

Descoperirea țăranului și a culturii țărănești a determinat apariția etnografiei și a disciplinelor asociate, care au contribuit la definirea identității naționale, alături de istorie și filologie. În cazul țărilor occidentale, formarea unei culturi naționale a avut ca fundament cultura savantă specifică unei elite letrizate care se apleacă înspre mediile populare rurale și cultura specifică acestora, la sfârșitul secolului al 18-lea, după o perioadă îndelungată în care le-au perceput ca pe ceva profund diferit. Țăranul și cultura sa este descoperit ca exoticul intern și este integrat treptat într-o cultură națională uniformizată și uniformizantă, tot mai democratizată, într-un proces de transformare a țăranului în cetățean. Analiza acestui proces în societatea franceză a dus la celebra formulă ”from peasant to Frenchmen” a istoricului de origine română, Eugen Weber. Această experiență este dublată de experiența imperialismului și colonialismului, ambele marcând într-un mod definitoriu apariția și dezvoltarea etnologiei și disciplinelor asociate, precum și modul de operare al acestora.

În cazul românilor, temelia identității naționale a fost pusă de cărturarii Școlii Ardelene, într-un discurs construit pe narativa istorică latinizantă, dublat de demersurile de latinizare a limbii românești și de studiere a culturii țărănești investită cu funcția de depozitară a latinității românilor și a specificului lor național. Absența unei culturi ”înalte”, specifică mediilor aristocratice, mai ales în cazul românilor ardeleni, a făcut ca ”folclorul” să fie fundamentul culturii naționale, fiind folosit pentru a da ”carne” discursului identitar și pentru a proba continuitatea și unitatea poporului român, iar țăranul a devenit prototipul românității. Dacă în cazul românilor din Moldova și Muntenia, procesul de construire a identității naționale și a transformării țăranilor în cetățeni a devenit din a doua jumătate a secolului al XIX-lea apanajul statului modern, pentru românii ardeleni acest proces a rămas în seama elitei intelectuale și politice pînă la Unirea din 1918. Acest proces implica nu doar ”studierea” populației românești, preponderent țărănească, ci și educarea acestei populații în vederea conștientizării locului și rolului în cultura națională și societatea românească. ”Studierea” a implicat și implică elaborarea unei imagini a țăranului și explicarea semnificațiilor identitare ale culturii țărănești, precum și instruirea țăranului concret în vederea înțelegerii și asumării acestei imagini și a rolului atribuit. Elita intelectuală, politică și administrativă purcede la ”cucerirea” țăranului prin ”descriere” și prin texte menite să faciliteze înțelegerea acestuia. Studii științifice din cele mai variate discipline (istorie, etnlogie, filosofia culturii, lingvistică), opere literare și rapoarte administrative descriu țăranii români într-un mod care le crează identitatea. Este un proces asemănător cu cel al locuitorilor din țările Orientului sau a indigenilor americani, al cărui mecanism și efect au fost explicate de către Edward Said și mai apoi de către o cohortă de cercetători. Cei care descriau țărănimea se străduiau să prezinte țăranul ca o încarnare a ”sufletului” românesc și a culturii române. Cântecele, dansurile, costumele și ornamentele țărănești sunt scoase din contextul lor social și cultural pentru a fi încorporate într-o versiune ”populară” a culturii naționale omogenizate.

Cultura țărănească a devenit un front al confruntărilor discursive, iar țăranul a devenit un mijloc prin care elita și mai apoi chiar țărănimea au putut dezbate natura societății românești și rolul fiecărui grup social în sânul acesteia. Mai mult, cu timpul această temă a ”țăranului” a devenit un instrument de reformare a sătenilor înșiși, povești, anecdote și rapoarte despre lumea satului, adesea conținând prescripții pentru un comportament țărănesc ”adecvat”, au umplut paginile ziarelor și au propulsat noi modele ale ”țărănescului” în arena publică. Acoperind un spectru larg de la descrierile romantice ale unor credințe antice păstrate în sânul țărănimii, până la descrierile ”realiste” ale sărăciei rurale, alcoolismului și analfabetismului, aceste reprezentări discursive și artistice ale lumii rurale au oferit o serie de tipologii din rândul cărora chiar țăranii alfabetizați puteau să-și aleagă un model pentru a-și construi sau restructura propria viziune asupra identității țărănești.

Ce se întâmplă cu țăranul, dincolo de acest marș entuziast al construirii identității sale și al încorporării sale în panteonul național? În afara unor demersuri menite să-l culturalizeze și să-l integreze în marele corp al națiunii, țăranul concret este ocolit de politici eficiente de îmbunătățire a condiției sale sociale, într-o epocă în care ”culturalizarea” lui era considerată ca panaceu universal al tuturor necazurilor sale, după cum formulase Zigu Ornea în lucrarea dedicată Sămănătorismului. În pofida reformei agrare a lui Cuza și a unor acțiuni menite să-l inițieze în binefacerile școlarizării și igienizării, sărăcia și mizeria caracterizează o bună parte a lumii satului. Muzeele etnografice răsar, elemente ale culturii țărănești sunt culese într-o febră a înghețării tradiției, iar instituțiile dedicate studierii și emancipării acestuia proliferează de zor. În toată această poveste țăranul este prea puțin prezent sau este inclus după o coafare prealabilă și re-interpretări succesive ale culturii țărănești. Țăranul, din vremuri trecute sau recente, este îngropat sub un morman de balastru ideologic de diferite culori și este bun de scos la defilări și celebrări populare, de tras în bild și mai ales de transformat în orice altceva care să producă bani și să nu încurce prea tare.

Dacă în secolul al XIX-lea elita intelectuală și politică a căutat să-l lămurească pe țăran că e român și câte răspunderi implică această onoare, mai apoi au căutat să-l comunizeze și proletarizeze, pe coordonatele unei alte viziuni asupra lumii. Dar ”folclorul” lui, articulat de specialiști, era sfânt și numai bun de folosit în tot ceea ce însemna propagandă și divertisment. După căderea comunismului, țăranul a început să fie împins pe poteca europenizării și transformării lui în orice altceva decât țăran, pentru că nu mai era rentabil (oricât ne-ar plăcea produsele alimentare țărănești și straiele lor) și pentru că ținea și ține România în loc, încurcând marile programe de dezvoltare prin bunăvoința marilor investitori și companii. Folclorul lui e tot sfânt și parcă tot mai important, iar discuțiile despre satul românesc ca vatră a românității și loc de reculegere acompaniază majoritatea manifestărilor culturale populare. Folclorul și tradițiile sunt bune cât mai ”nealterate”, trebuie păstrate și apărate, numai țăranul trebuie reformat, educat, civilizat și calificat pentru munci mult mai adecvate cerințelor pieței. În aceste condiții, cred că-i legitimă întrebarea comment peut-on être paysan?