Criza din Grecia și
politicile guvernului Syriza au reprezentat încă o oportunitate ratată de a
discuta natura, efectele și soluțiile recentei crize mondiale. Ca în multe alte
momente ale istoriei noastre mai mult sau mai puțin recente, dezbaterea fie nu
a existat, fie a fost împachetată într-o formă grotescă, un simulacru hilar,
suficient și cu pretenții de autoritate. Prea puțin dubitativi (cel puțin de
această dată) românii au trecut rapid peste discuții și au sărit direct la
concluzii, concluzii exprimate însă foarte apăsat și în termeni categorici. Nu
voi încerca eu să suplinesc aici lipsa unei dezbateri autentice, însă aș vrea să
ofer câteva explicații unei situații care s-a profilat cu deplină claritate în
ultima perioadă și care poate părea, la prima vedere, paradoxală: de ce
românii, puternic afectați de criză și de austeritatea ce a urmat (atât cei
angajați la stat, dar și cei care activează în zona IMM-urilor) prin tăieri
salariale, majorări de taxe, privatizarea unor servicii publice (care a dus automat
la creșterea tarifelor) ș. a., sunt totuși, când vine vorba de Grecia, cei mai
vajnici apărători ale acestor măsuri de austeritate?
Răspunsul scurt la
această întrebare ar fi legat de eficiența ideologiei capitaliste (societate de
consum, spectacolul total), eficiență care a făcut ca românii să primească
măsurile de austeritate fără prea multe obiecții (mișcările de stradă
declanșate de perspectiva privatizării urgențelor pornind mai degrabă de la
consistentul capital simbolic al lui Raed Arafat). Însă trebuie mers cu
explicațiile mai în profunzime, altfel cum am putea explica faptul că în
imaginarul românesc, grecii (luați în bloc, fără nici un fel de distincții)
sunt considerați a fi leneși, șmecheri, corupți, petrecăreți, rău platnici, ș.
a. m. d.? Asta în timp ce românii, la rândul lor, se plâng constant de
existența unor stereotipuri asemănătoare prin care noi suntem priviți în vestul
Europei și nu trece an în care să nu existe cel puțin un scandal în care
românii se simt insultați (pe bună dreptate) de asemenea etichete și la care
răspund prompt cu iile, brâncușii, călușarii, olimpicii, gimnastele și
poveștile de succes din dotare. Este de înțeles ca în momentele de creștere
economică mirajul capitalist să câștige aderența unei largi pături a populației
căreia îi furnizează un „vis” și, totodată, mijloacele necesare pentru
permanenta lui căutare, dar este mai greu de explicat aderența la austeritate a
categoriilor sociale deposedate de posibilitatea de a-și îndeplini „visul” (vis
care de cele mai multe ori e reprezentat de dorința legitimă de a accede la un
anumit nivel de bunăstare). Lăsându-i la o parte pe gonacii de tip
guran/hotnews/contributors și alții asemenea care, din postura lor de
periferici, se simt cu atât mai mult datori să latre cât mai tare, chiar și
atunci când stăpânii par dispuși a-și mai nuanța din poziții, o bună parte din români fac, fără să
clipească, front comun cu agresorul, denunțând drept clovnerie orice act al
guvernului Syriza.
Un prim aspect pe care
vreau să-l discut aici este cel al statutului științific al economiei.
Economia, zona din care provin majoritatea argumentelor folosite în descrierea
situației din Grecia, nu este o știință în sensul tare al cuvântului. Economia
nu dispune de condiții de laborator în care ipotezele sale pot fi verificate (chiar
dacă americanii au folosit pe post de laborator pentru experimentele
neoliberale țări precum Chile sau Argentina), nu dispune de legi (precum
gravitația, de exemplu) cu aplicabilitate universală, nu are relații de
cauzalitate în care legătura dintre termeni să fie una necesară. Deși nu atât
de instabilă precum alte domenii (muzicologia, istoria, etc.), și în ciuda
faptului că vehiculează un limbaj în care operațiunile matematice au un rol
important, economia nu oferă până la urmă decât modele, ipoteze, predicții.
Dacă vă mai amintiți, la începutul crizei din 2008 căpătase o mare popularitate
economistul Nouriel Roubini, despre care presa spunea că a „prevăzut”, a
„prezis”, sau chiar a „profețit” criza, formulări care ne duc cu gândul mai
degrabă la Mama Omida decât la Marie Curie. Nu intenționez ca prin cele spuse
mai sus să denigrez economia ca preocupare științifică legitimă sau pe
economiști, însă cred că absolutizarea acesteia, impunerea discursului economic
ca un discurs hegemonic, ultim, autoritar, este unul din factorii care au eliminat
mare parte din reacțiile critice, din spiritul dubitativ și din preocuparea
pentru alternative care a netezit drumul austerității în România ca și în
restul Europei. Mai simplu spus, lipsa unei chestionări a limitelor economiei
și caracterul normativ asociat exprimărilor sale a făcut ca, la nivel popular
cel puțin, discursul economic dominant (cel neoliberal) să fie asociat cu o
implacabilă lege a naturii, cu o relație de la cauză la efect atât de
irefutabilă încât orice rezistență sau alternativă e nu doar imposibilă, dar și
prostească, uitându-se că economia este făcută de oameni și nu invers, ea
nefiind tiparul după care sunt creați indivizii și societățile. Concluziile economiștilor
(flancate din toate părțile de cifre și grafice) au fost înghițite pe
nemestecate de largi segmente ale populației, care le-a luat de bune (doar sunt
demonstrate „științific”, nu?) și care s-a rezumat la simplul rol de propagator
al acestor idei.
Aici am atins deja un
alt punct asupra căruia aș vrea să mă exprim (și unde se arată că problema are
rădăcini mai vechi). Pentru a dobândi acest nivel de autoritate, economia a
trebuit să se prezinte drept interpretul oficial al unui important obiect „natural”
de studiu: piața. Avem și în acest caz de-a face cu o deplasare de sens a
cuvântului știință: ca mai toate domeniile cunoașterii umane din perioada
modernă, gândirea economică a fost influențată la rândul ei de modelul și
progresele științelor exacte; de la Galilei, Newton și până la Einstein,
științele exacte au oferit un model care a fost preluat și implementat în varii
domenii, iar economia nu face nici ea excepție. Deja în secolul al XVIII-lea,
ansamblul interacțiunilor comerciale era privit ca un mecanism „natural”, ale
cărui legi și proprietăți trebuiau descoperite pentru a putea fi mai apoi
lăsate să funcționeze neperturbate, condiție care asigura în viziunea autorilor
vremii și maxima lor eficiență (laisser
faire). Această cunoaștere și, totodată, neîngrădire a pieței reprezenta
etalonul după care se putea judeca legitimitatea unei guvernări, măsura în care
aceasta reușea să intervină cât mai puțin în activitățile comerciale ale
diferiților actori economici. Ia naștere astfel concepția conform căreia piața
reprezintă de fapt un „loc al adevărului” (loc al veridicției, după cum se
exprimă Foucault), mecanism complex care, dacă este lăsat să evolueze
„natural”, prin însăși dispozițiile sale intrinseci, reprezintă un instrument
de verificare-falsificare a practicilor guvernamentale. Pusă la adăpostul
argumentației științifice de tip mecanicist, doctrina pieței libere (și a
mâinii sale invizibile) a dobândit în timp aspectul unei teoreme, unei dogme
care, deși contestată de regimurile socialiste de tip sovietic, a ieșit chiar
mai puternică din conflictul cu acestea, universalitatea sa fiind și mai mult
consfințită de colapsul acestora din urmă. În turnura pe care societățile
occidentale o fac spre neoliberalism, libertatea pieței economice (aflăm tot de
la Foucault) nu mai este privită ca arbitru al guvernării, ci se transformă în
condiție prealabilă a însăși existenței unui stat/unei guvernări legitime. După
cum știm cu toții, odată cu apusul politicilor economice keynesiene, variantea
neoliberală a pieței s-a încetățenit treptat, nemaiavând niciun adversar pe
măsură. În acest fel, viziunea naturalistă/organicistă a pieței, însoțită de
analizele economice fundamentate pe această viziune, s-a impus ca un adevăr de
necontestat, vehiculat prin toate mediile posibile și invocat ca remediu pentru
orice situație, inclusiv pentru dureroasa noastră tranziție sau criza recentă.
Cu cât toate aceste
constructe conceptuale erau distribuite sub ambalajul unor constante universale
ce țin de profunzimile naturii umane (la fel ca și munca de altfel, sau
concurența, cu consecința sa directă, inegalitatea), cu atât au fost ele mai
ușor de acceptat, cel puțin în perioadele de creștere economică. Se pare însă
că aceste idei se dovedesc extrem de rezistente, din moment ce îndemnurile la
austeritate ce vin din această direcție sunt acceptate, cel puțin la noi, fără
prea multe ezitări. În lumina doctrinei neoliberale și a justificării sale
științifice (nu trebuie să uităm că și rasismul sau eugenia aveau tot
fundamente „științifice”), austeritatea pare a fi singura soluție acceptabilă
(dacă nu chiar singura logică) pentru criza actuală, asta cu atât mai mult cu
cât au existat alternative pentru ieșirea din crizele economice precedente (New
Deal de exemplu). Însă opțiunea pentru austeritate și, de asemeni, susținerea
de care acest program se bucură, cel puțin în rândul românilor, nu poate fi
explicată fără ca mai întâi să considerăm austeritatea drept consecință logică
a guvernării neoliberale – guvernare ce nu atentează la libertatea individului
și care nu are nimic de-a face cu ingineriile sociale precum socialismul, nu-i
așa?, ci este exprimarea cea mai convingătoare (chiar dacă nu perfectă) a
legităților ce se află în adâncul ființei umane și care sunt transpuse cu
fidelitate și în interacțiunile comerciale interumane. Cu cât neoliberalismul
devine o dogmă, cu atât reacțiile și comportamentul oamenilor se apropie de un
comportament religios.
Pentru că ce altceva
reprezintă opțiunea pentru austeritate decât o ispășire creștină a păcatelor?
Nu de puține ori discuția în jurul Greciei (dar și a crizei românești) se
poartă în termeni de moralitate sau etică și deseori am auzit părerea (spre
care înclinam și eu prin 2010) că măsurile de austeritate reprezintă de fapt
niște sacrificii pe care suntem datori fiecare dintre noi să le facem pentru a
ieși teferi din criză. Ideea sacrificiului colectiv vine de obicei la pachet cu
reproșul că în anii dinaintea crizei cetățenii Europei au cheltuit și s-au îndatorat mai mult
decât și-au putut permite, cauzând astfel prejudicii importante economiei,
astfel că păcatul lăcomiei trebuie compensat acum prin privațiuni, asceză și
disciplină a portofelului și a pulsiunilor. Este curios cum într-un occident
secularizat își face loc austeritatea ca formă modernă de penitență. Grecii cei
leneși și neplătitori de taxe trebuiesc (re)aduși pe calea cea dreaptă,
trebuiesc disciplinați și reconfigurați moral (în primul rând, că după aia o să
înceapă să își plătească și taxele), iar cea mai bună metodă de a realiza acest
deziderat rămâne austeritatea. Dimensiunea religioasă a austerității este
latentă aici, și nu este probabil o coincidență faptul că tocmai state
anglo-saxone (cu tradiții precum puritanismul sau pietismul) sunt cele mai
importante susținătoare ale acesteia (preluată apoi instinctiv și mimetic de
către amărâții de la periferie). Segmente largi ale societății și-au
interiorizat, dacă nu neapărat o vină, cel puțin o datorie de a suferi pentru
binele comun, un efort colectiv care presupune o serie de privațiuni, dar la capătul
căruia se află promisiunea salvării societății și a unei vieți mai bune.
Metafora drumului îngust și plin de primejdii care trebuie străbătut pentru ca
în final un bun creștin să poată dobândi mântuirea sufletului este transpusă cu
minuțiozitate în parabola contemporană a grecului risipitor și al
binevoitorului său părinte (creditor) neoliberal care îi propune, în scopul
îndreptării și iertării păcatelor sale, cura drastică (un rău necesar) a
austerității. Amuzantă așa cum poate părea, comparația de mai sus a fost unul
din argumentele decisive care au asigurat impunerea liniei de austeritate în
toată Europa, argument destinat și asimilat în mediile populare, cele care încă
mai pot rezona la astfel de aluzii creștine. E de mirare cum de s-au pliat românii
atât de rapid pe această idee, ei care sunt probabil mai aproape de nonșalanța
și fatalismul balcanic decât de etica protestantă a muncii (dar aici cred că
mai multe lămuriri ne poate da dl. prof. David de la UBB). Însă pericolul cel
mai mare nu îl reprezintă impunerea austerității ca formulă temporară de
redresare economică, ci transformarea acesteia în model universal ce trebuie
urmat pentru a obține mântuirea financiară (prosperitatea sau măcar asigurarea
unui trai decent), altfel spus, încetățenirea austeritatății ca mod de viață.
Asta deoarece, într-un deplin spirit panoptic al societății actuale, fiecare
cetățean este un posibil evazionist sau, și mai probabil, un incurabil
risipitor, iar austeritatea este indispensabilă pentru a-i corecta aceste defecte
congenitale.
Austeritatea, ca
instrument de impunere a agendei neoliberale, este doar un alt exemplu al
contradicțiilor interne care caracterizează capitalismul. Pentru a funcționa
conform instrucțiunilor din manual, o economie de piață de tip neoliberal are
nevoie de cât mai puțină intervenție a statului și de actori economici cât mai predictibili,
gata oricând să-i respecte cerințele, să se integreze în mecanismul fin ce o
caracterizează. Însă, cum spuneam și mai sus, nu piața crează indivizii, ci
indivizii crează piața, iar indivizii (sau natura umană dacă vreți, a cărui
întruchipare capitalismul se pretinde a fi) sunt întotdeauna impredictibili și
s-ar putea ca la un moment dat să-și dorească și altceva în afară de
reproducerea și circulația capitalului. Dacă pentru liberalismul clasic
principala problemă o reprezenta intervenția statului în parcursul firesc al
pieței, pentru actualul neoliberalism statul nu mai reprezintă de mult o
amenințare; ceea ce are el acum de înfruntat este comportamentul inconștient al
unor categorii sociale ce beneficiază de diverse avantaje fără a se dovedi
productivi la rândul lor, care refuză deci să-și recunoască propria natură în
naturalitatea piețelor eliberate de orice constrângeri.
Legitimat de pretinsa
sa obiectivitate științifică, neoliberalismul încearcă să impună austeritatea
sub forma unei narațiuni moralizatoare de inspirație creștină. Pedagogia
austerității a fost rapid asumată de cățeii de periferie în încercarea lor de a
fi pe placul stăpânilor, dar permeabilitatea ei în largi zone ale societății
(unele din ele profund afectate de austeritate) nu ar fi fost posibilă fără
prestigiul de care se bucură în ochii românilor modelul raționalismului
occidental, autoritatea economiștilor care au descifrat tainele economiei de
piață. Cu siguranță explicațiile de mai sus nu sunt suficiente (și poate nici
corecte) în încercarea de a explica aversiunea românilor față de guvernul
actual de la Atena, dar este, cred, destul de evident că majoritatea
conaționalilor noștri au aderat la poziția conform căreia situația Greciei
trebuie pusă pe seama unor defecte ale grecilor ca nație, iar salvarea lor este
echivalentă cu „reformarea” lor, totul după o rețetă bine documentată
științific, o rețetă care să-i aducă pe greci de pe calea denaturată pe care se
află și să-i înscrie pe traiectoria naturală, adevărată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu