Europa creștină și noua invazie musulmană. Câteva reflecții




Europa creștină și noua invazie musulmană. Câteva reflecții

Vă puteți imagina o Europă sau, la o scară mai mică, o Românie fără vreo frică, fără vreun pericol care să planeze asupra lor, coagulând o mare parte din energiile și frustrările populației în jurul unor dezbateri panicardo-apocaliptice? Cel mai recent pericol, în strânsă legătură cu constanta amenințare a terorismului islamic, îl reprezintă valurile de refugiați din Siria, Irak, Afghanistan, Sudan, Libia etc. mânați de avântul disperării spre o Europă prosperă, sigură și tot mai neîncăpătoare (sau pur și simplu neprimitoare). În mod normal cei mai mulți dintre acești năpăstuiți ar fi rămas în zonele de baștină, ducându-și traiul greu sau mai puțin greu, dacă nu s-ar fi trezit cu miliții înarmate și puse pe reorganizat acele societăți prin teroare. Așa că iată-i la porțile orientale ale citadelei europene, urlându-și disperarea după o lungă și riscantă călătorie prin Mediterană, animați de o irațională și periculoasă dorință de a supraviețui și/sau de a-și vedea progeniturile scutite de efectele directe sau colaterale ale conflictelor militare. Pentru mulți dintre semenii noștri care-și slobod angoasele, îngrijorările și opiniile în mediul virtual, cetele de refugiați care forțează granițele țărilor europene pentru a ajunge în prospera și pașnica lume occidentală (pentru că spre acea parte a Europei se îndreaptă majoritatea, nu spre periferia ei estică, nu tare ofertantă), sunt doar un mare nor negru ce stă să dezlănțuie o teribilă furtună asupra senilului continent sau, în cazuri mai radicale, veritabile armate de orci puși pe dezmembrat și terfelit mândra civilizație europeană.
Trei sunt marile direcții de atac, când vine vorba de sublinierea pericolului musulman întruchipat de acești oropsiți fără umanitate:
Creștinismul, componentă fundamentală și definitorie a lumii europene este pândit de o groaznică amenințare, amintind de invaziile musulmane trecute, derulate fie sub stindardul califatelor arabe, fie sub cel al Imperiului Otoman. Musulmanii, ”se știe”, sunt habotnici și dornici să întroneze semiluna moscheiască deasupra patrimoniului architectural occidental și să-și impună obiceiurile barbare în sânul comunităților naïve care-i primesc. 
Locurile de muncă ale europenilor, și așa tot mai prost plătite și puține, iar în cazul occidentalilor, amenințate oricum de valurile de imigranți semi-barbari din estul Europei, vor fi luate cu asalt de hămesiții din Orient, dispuși să accepte condiții mai proaste decât băștinașii și salarii și mai mizerabile. În strânsă legătură cu această temă de bătălie discursivă (cel puțin) intră și chestiunea presiunii asupra sistemelor sociale europene.
Terorismul aferent valului migraționist, pentru că, de asemenea ”se știe” că terorismul reprezintă un specific al islamului și majoritatea acestor musafiri (în special partea masculină tînără și feroce) ascund cel puțin câte cun Kalashnikov (de proveniență incertă), învelit în paginile sacre ale Coranului (selectate în special paginile ce teoretizează Jihadul) sub bărbile și straiele lungi și prăfuite.

Despre primul punct vreau să formulez câteva observații schematice în acest scurt material bloggeristic, pentru că acest punct repune pe tapet chestiunea identității europene și a rolului creștinismului în cadrul acesteia. Firește că nu putem vorbi de locul colonialismului în definirea identității moderne a Europei (în special cu referire la partea ei vestică), chiar dacă multă vreme a funcționat în strânsă legătură cu misionariatul creștin, fiind justificat (până la apariția drepturilor universale ale omului, ce trebuiau impuse peste tot în lume, ca fundament al civilizării și modernizării) de necesitatea livrării revelației creștine în rândul populațiilor rămase în stadiul unor religii primitive și păgâne. Nu, pentru că atunci când se vorbește despre componenta creștină a europenității se are în vedere în principal teza simplistă weberiană a legăturii dintre etica protestantă și spiritul capitalismului, care alături de morala creștină și patrimoniul cultural edificat în secolele trecute, a făcut ca civilizația europeană să arate într-un mod specific și superior restului lumii. Desigur, acestei moșteniri i se alătură marile câștiguri aduse de revoluția științifică (de asemenea cu rădăcini în mediul creștin, după cum probează o bogată tradiție), Iluminism (etapă fundamentală în procesul raționalizării și laicizării lumii europene) și Revoluția Franceză (care a fundamentat principiile moderne ale drepturilor omului și ale democrației occidentale).
Dacă scoborâm mai jos de creștinism, trebuie musai menționate fundamentele greco-romane ale identității europene, adică, simplist spus, tradiția filosofică grecească și dreptul roman, dar acum ne referim doar la contribuția creștinismului. Dintr-o perspectivă creștină ”angajată”, vizibilă mai ales în critica răsăriteană a laicizării și decreștinării Europei (dar prezentă și în același tip de critică, de factură catolică, în special), Europa Occidentală nu mai este de multă vreme atât de creștină, exemplul bisericilor goale, cu o splendoare vitregită de amprenta unui creștinism viu, transformate în muzee sau lăcașe cu destinații ”profane”, fiind foarte des dat ca argument. Până și multe din cuceririle moderne ale Europei sunt privite într-o cheie decreștinantă, proclamându-se setențios colapsul creștinismului în această parte a creștinătății.
 Nu despre validitatea acestor teze schițate anterior vreau să vorbesc, ci despre absurditatea recursului la tezele ”identității creștine” a Europei în justificarea/clamarea unor politici dure de stăvilire a valului de refugiați musulmani (deși printre ei se află și creștini de rituri diferite, persecutați de către regimurile sau milițiile terorii în țările de baștină). Două îmi sunt obiecțiile principale:
1.      Dacă Europa Occidentală, acest ”tărâm al făgăduinței” pentru oropsiții de azi, e deja decreștinată, fie că vorbim de laicismul ei în termeni pozitivi-laudativi, ca despre o mare cucerire, fie că vorbim critic, ca despre un triumf al Antihristului, ce decreștinare mai poate produce acest val islamic? Firește, unii o dau pe islamizare, un fel de re-religiozificare a Occidentului, mai rea chiar și decât creștinismul din jugul căreia a fost eliberată. Dar atunci unde sunt instrumentele statului laic, menite să protejeze statul de orice fel de contagiune religioasă și, în același timp, să asigure un cadru general pentru manifestarea tuturor cultelor recunoscute oficial de stat? Oricum s-ar pune problema, dincolo de provocarea reală pe care o reprezintă valul de refugiați, recursul la ”identitatea creștină a Europei” pare mai mult o modalitate de a masca adevăratele discuții atît despre identitatea europeană cât și despre rolul țărilor occidentale în provocarea acestui val și necesitatea unor programe și acținuni concrete de ajutorare a acestora. Dar o astfel de abordare a chestiunii identitare ar duce inevitabil la o componentă fundamentală a civilizației occidentale: colonialismul intern și extern, de ieri și de azi.
2.      Dacă creștinismul constituie în continuare o trăsătură fundamentală a lumii europene, despre ce fel de creștinism vorbim? Și nu mă refer la chestiuni confesionale sau de rit, ci la însăși esența creștinismului: ajutorarea aproapelui aflat în necaz, a ”Isusului” care-ți bate la ușă nu numai sub chipul unui cerșetor indigen, ci al unui refugiat ”oriental”, de altă religie. Un ”creștinism” obsedat de propria identitate, de propriul statut, în fața unui strigăt disperat de ajutor (fie chiar și din partea unui eretic sau necreștin) e un creștinism mort, o simplă marotă propagandistică bună să anime spaime populare ancestrale și, în unele cazuri, sfințenia proprietății și a unei ordini ierarhice ”naturale” a lumii. Nici măcar nu se mai poate vorbi de un ”creștinism muzeificat”, bun de atașat la butoniera unor discursuri elevate despre miracolul și profunzimea ”spiritualității europene”, ci de o veritabilă bâtă ideologică, bună de dat peste degetele unor amărâți ”necivilizați” și puși pe barbarizarea înaltei și sofisticatei civilizații europene.
Cu această ultimă remarcă din pasajul anterior ajung și la faimoasa analogie formulată în stil grav, semi-doct, de către Lucian Mândruță, despre barbarii care au nenorocit strălucita civilizație a Romei antice. Isus nu era cetățean roman, iar dintre apostolii săi niciunul nu era ok, după exigențele civilizației romane. Singurul care avea această calitate a fost Pavel, alăturat mai târziu acestei secte iudaice. Adică, în termenii epocii, aceștia erau tot un fel de barbari fanatici și subversivi, care au contribuit la subminarea îmbătrânitei și sclerozatei lumi romane. Desigur, se poate spune că creștinismul a fost o plagă pentru civilizația romană, mai ales după ce a reușit să depășească epoca persecuțiilor, aristocratizându-se prin convertirea protipendatei romane și devenind o religie instituționalizată a Imperiului, îndepărtându-se treptat de radicalismul fazei primare, dar aceasta este o cu totul altă discuție. S-ar putea spune, că tot are lumea apetit pentru analogii și comparații marcate de o profundă incultură istorică și teologică, că pe scenariul ”virusului” creștin poate funcționa și ”invazia musulmană”, într-un scenariu houellbequian, însă identitatea europeană a fost marcată deja, însăși în rădăcinile sale, de influența arabă și islamică, și tare le mai place multora aristotelismul ajuns în Occident pe filieră arabă, să viziteze Cordoba sau Granada, să tragă la narghilea și să înfulece baklava, șaorma și sarmale.

În concluzie, panicile identitare și resurgența tezelor identității creștine a Europei, nu doar că vin adesea din partea unor ”creștini” care n-au avut vreme sau curiozitatea să citească Biblia, dar ocultează însăși discuțiile necesare despre identitatea și ”cetățenia” europene și mai ales despre necesitatea unor politici și măsuri concrete de ajutorare a oropsiților aflați pe drumul plângerii.  Migranții interni sau externi, refugiații de orice fel, sunt buni ca țapi ispășitori pentru toate rahaturile interne ale lumii europene și nu prea au cum să beneficieze de prezumția de umanitate. Discuția este, în primul rând, despre ”Noi” și cât de ușor se pot crea și instrumenta fricile prin recursul la ideea ”cetății asediate” și a ”barbarului” ce zgârie fanatic și lacom la porțile acesteia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog