 |
| Credit: U.S. Navy photo by Photographer's Mate 1st Class Kevin H. Tierney |
Vă aduceți aminte de armele biologice dezvoltate în Irakul lui
Saddam, invocate ca argument pentru intervenția NATO prin două mii și ceva?
Același tip de armament, extrem de periculos și cu o capacitate de distrugere
ridicată, a fost menționat cu câțiva ani în urmă cu referire la Siria
dictatorială, unde era, de asemenea, necesară o schimbare radicală a
establishment-ului politic. Cu mai multă vreme în urmă, în timpul Războiului
Rece, armele biologice suscitau numeroase discuții, măsuri preventive și mai ales
panici, în rândul ambelor tabere. Odată cu intrarea în războiul împotirva
terorismului (cu precădere a celui islamist) amenințarea bio-terorismului a
devenit una curentă, stârnind îngrijorări și temeri mai ales în rândul
experților din Securitate. Într-atât de mari au devenit grijile față de
bio-terorism încât inclusiv în România noastră, cea scutită de atacuri
teroriste de orice fel, revistele de intelligence ale instituțiilor de profil
au publicat în ultimii ani câteva numere dedicate acestei teme, coagulând o
colecție impresionantă de platitudini și discursuri panicard-propagandistice,
cu un ipocrit ștaif academic.[1]
Prin urmare, în rândurile următoare propunem o scurtă incursiune în domeniul
armelor biologice, cu accent pus asupra modului în care acestea au fost
dezvoltate, testate și utilizate în secolul al XX-lea.
Conform Enciclopedia
Britannica, armele biologice sunt agenți producători de boli, precum bacteriile, virușii, ciupercile, toxinele și alți agenți biologici care
pot fi folosiți ca arme împotriva oamenilor, animalelor sau plantelor.
Utilizarea directă a unor agenți infecțioși sau otrăvuri, împotriva inamicilor
este o practică ce a însoțit omenirea încă de la primele măceluri organizate.
În multe situații de conflict, bolile au fost responsabile pentru mai multe
decese decât toate armele de luptă implicate, dacă punem la socoteală și
cazurile în care bolile n-au fost folosite în mod asumat ca arme. Precum armele
chimice, radiologice sau nucleare, armele biologice sunt incluse în galonata
categorie a armelor de ucidere în masă. De la sciții care-și otrăveau vârfurile
săgeților, utilizarea unor animale moarte pentru a infesta fântânile și izvoarele
sau catapultarea în cetățile asediate sau în taberele dușmane a unor cadavre
infestate cu ciumă sau lepră, până la păturile infestate cu variolă dăruite
indigenilor de către ofițerii britanici în timpurile moderne, acest tip de armă
care nu discerne între civili și războinici, a fost folosit adesea datorită
eficienței demonstrate.
Revoluția microbiologică
și armele biologice
Revoluția științifică a atins și domeniul microbiologiei și al
bolilor infecțioase și, precum în alte cazuri, o serie de descoperiri și
inovații revoluționare, care au contribuit masiv la dezvoltarea medicine
moderne și la eradicarea anumitor boli de tristă amintire, au atras degrabă
atenția ”specialiștilor în securitate și măcel organizat”. Menționăm succinct
câteva inovații care au împins armele biologice de la paradigma ”empirică” primitivă,
la cea științifică, modernă. Obținerea în 1876, de către Robert Koch, a
primelor culturi pure de anthrax se
va impune drept una dintre cele mai temute și folosite arme biologice, fiind
bine cotată inclusiv în zilele noastre. Același
Robert Koch descoperă în 1883 și agentul cauzal al holerei. În 1907, patologul
American Howart T. Ricketts avea să descopere agentul cauzal al tifosului.
Descoperirea primului ”vaccin
antirabic” de către Louis Pasteur, apoi cel ”antituberculos” de către Robert
Koch și confirmarea teoriei vaccinale a
lui Edward Jenner au făcut posibile primele vaccinuri și antidoturi care să
stăvilească efectul unor agenți biologici care au determinat numeroase
epidemii. Louis Pasteur a testat bacteria Salmonella, exterminând șobolani, vibrionul
holeric asupra iepurilor și agenții dizenteriei împotriva
lăcustelor, pregătind terenul pentru viitoarele utilizări asupra semenilor în contextul
”stării de excepționalitate” specifică războaielor, fără ca el să fi urmărit un astfel de țel. Desigur, șirul descoperirilor poate continua,
iar însemnătatea lor pentru progresul medicinii trebuie subliniat, doar că, la
fel ca și în alte situații, întotdeauna se găsesc câteva creiere preocupate de
valorificarea în scop militar a diverselor inovații, precum și situațiile care
justifică necesitatea unor utilizări ”alternative” a descoperirilor medicale.
În privința acestor ”situații”, secolul al XX-lea
a fost extrem de generos. Cele mai optime vremuri pentru dezvoltarea și, mai ales,
testarea armelor, inclusiv a celor biologice, sunt perioadele de conflict. În
primul rând astfel de perioade/situații, inclusiv cele care preced izbucnirea
unui conflict, favorizează finanțarea consistentă a industriei de armament și a
cercetărilor din domeniu. În al doilea rând,
în contextul expansiunii coloniale și a intrigilor domestice europene,
în jurul ideii de conflict se elaborează toate politicile și strategiile,
economice, sociale și culturale, iar
știința devine într-o măsură semnificativă, o anexă a industriei de
armament. În al treilea rând, războaiele asigură cadrul optim pentru testarea
eficienței unor astfel de ”descoperiri” și ”inovații”, permițând și crearea
unui avantaj față de inamici și competitori.
Într-un articol publicat în 2003, Friedrich
Frischknecht afirmă că „în ultimul secol, mai mult de 500 de milioane de oameni
au murit datorită bolilor infecțioase. Câteva zeci de mii dintre aceste morți
s-au datorat utilizării deliberate a unor agenți patogeni sau toxine, în special de către japonezi în
timpul atacurilor asupra Chinei din timpul celui de-al doilea război mondial”. Cred
că această sumă avansată, fie ea și exagerată, subliniază cât se poate de clar
atât ”potențialul” acestui tip de armă, precum și sacrificiile (în termeni de
rabat de la etica elementară) făcute de către guvernele marilor puteri pentru
a-și asigura superioritatea militară și premisele unei dominații trainice.
Primul Măcel
Mondial
Primul măcel mondial a reprezentat
pentru țările combatante mai avansate o oportunitate esențială pentru progresul
industriei de război, oferind
posibilitatea de a testa eficiența recentelor descoperiri, convertite în
arme. Desigur, spre deosebire de testele de laborator, efectele au fost
înspăimântătoare, mai ales asupra soldaților implicați în aceste ”barbarii
organizate științific”. Indignarea nu a întârziat să apară, iar preocuparea
pentru ”umanitate” și un măcel cât mai decent și mai de bun simț aveau să
răsară din tărtăcuțele celor care au orchestrat tragicul eveniment, imediat
după încheierea socotelilor postbelice. Totuși, această primă conflagrație
mondială care a beneficiat într-un grad ridicat de progresul științific, a avut
ca star principal armele chimice, deși nici cele biologice n-au fost ocolite.
Literatura de specialitate a avansat dovezi
solide legate de utilizarea ciumei împotriva
trupelor ruse la St. Petersburg în 1915, de infectarea cailor destinati
armatelor britanice și franceze din porturile americane. Surse americane au
oferit descrieri ample ale unor programe de sabotaj cu agenți biologici pe care
persoane vândute intereselor Germaniei le-au efectuat pe teritoriul Statelor
Unite. Se vorbește de existența unor laboratoare clandestine în care erau
cultivați agenți biologici ca antrax si bacilul morvos.
Utilizări ale bacililor morvos si al antrax-ului ar fi avut loc in perioada
1916-1918 în Rusia, Franța și România. Legat de România, se vorbește de infestarea
unor ovine pregătite pentru a fi exportate în Rusia, iar înspre Italia,
germanii au cam încercat să răspândească holera. Desigur, Germania neagă că
asupra pozițiilor britanice s-ar fi aruncat bombe biologice, iar probarea
acestor acuzații este în cele mai multe cazuri dificilă, fiind puse pe seama
propagandei de război, mai ales că nicio parte beligerantă n-a declarat victime
ale agenților biologici. La această chestiune, mai ales în privința evaluării
eficacității programului biologic militar german, se adaugă numeroasele
epidemii de tifos, holeră, febră de tranșee, gripă spaniolă etc.
Plini de regrete și păreri de rău în privința efectelor
produse de utilizarea/testarea acestui spectru de arme, foștii combatanți au
semnat în 1925 Protocolul de la Geneva, pentru a se asigura că astfel de
nemernicii nu vor mai avea loc. Reprezentanții a 108 state au semnat acest
acord, fiind întâiul acord multilateral care extindea interdicția de a folosi
agenți chimici și asupra armelor biologice. Dar, ca și în alte cazuri, nu s-a
stabilit nicio metodă de verificare și ținere sub control a acestui tip de
armă, spunând multe despre eficiența acestui tip de acord, croit parcă să
acopere mizeria morală a utilizării descoperirilor medicale sau științifice, nu
pentru vindecare sau îmbunătățire a calității vieții, ci exact pentru opusul
acestor deziderate. În fapt, acest tip de acord continuă lunga tradiție a
ipocriziei militaro-diplomatice, pentru că descoperirile biologico-medicale din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost mai mereu însoțite de tratate de
interzicere a utilizării armelor ”otrăvitoare”. De exemplu, în 1874 la Bruxelles
și în 1899 la Haga, s-au iscălit versiuni moderne ale înțelegerii de la Strasbourg
din 1675, care interzicea utilizarea gloanțelor și armelor otrăvite în război.
Al doilea Măcel Mondial
Izbânzi
semnificative în domeniul măcelurilor asistate științific se datorează celui de-al
doilea război mondial. După cum știe aproape tot prostul, avansul științific și
tehnologic a fost încununat de inventarea și testarea ”cu succes” a bombei
atomice, însă în această nouă încleștare globală, au fost intens cercetate și
testate și armele biologice.
Ca și
în alte cazuri, cercetarea medicală a fost acompaniată de un complex șir de
orori. Descoperirea primului antibiotic de către Alexander Flemming în 1929,
izolarea și purificarea acestuia pentru a fi utilizat în tratamentul
infecțiilor bacteriene la om și mamifere, în 1941, au reprezentat pași
fundamentali în combaterea bolilor și infecțiilor, în plin război mondial. Însă
la umbra unor astfel de descoperiri, șed, adesea, teribile experimente asupra
unor semeni (cum au fost cele făcute de naziști asupra celor închiși în
lagărele de concentrare) precum și cazuri de utilizare a recentelor ”inovații” împotriva
inamicilor sau a altor categorii umane.
Spre
deosebire de armele chimice care au fost extensiv modernizate, fiind descoperiți
și cercetați noi agenți și compuși chimici, armele biologice au fost cercetate la o scară
redusă datorită caracterului nediscriminatoriu și mult mai greu de
controlat al acțiunii lor. Utilizarea acestui tip de arme în operațiuni
militare, oricât de tentantă, era extrem de problematică, acestea acționând
inclusiv asupra propriilor trupe sau asupra trupelor aliate, a populației
civile, și de cele mai multe ori efectul acestora era imprevizibil și
impredictibil. Dar nimic nu poate opri ”progresul” militar, mai ales când e în
joc soarta omenirii, așa că merită să prezentăm sumar câteva date și cazuri de
referință:
 |
| Shiro Ishii (sursa Wikipedia) |
§ Uniunea Sovietică avea încă din 1929 o unitate de
cercetare a armelor biologice în preajma Mării Caspice.
§ Remarcabil, deopotrivă prin ingeniozitatea și diabolismul
său, a fost programul biologic japonez, demarat prin desemnarea în 1933 a doctorului
Ishiro Ishi la comanda Unității 731 de lângă orașul Pingfan, din Manciuria. Sub
comanda acestui strălucit cercetător au fost efectuate experimente cu agenți biologici
asupra prizonierilor chinezi și populației satelor chineze ocupate. O paletă
largă de agenți biologici (rickettsii, vibrionul holerei, agentul ciumei, antraxului) au putut fi testați, totul culminând cu crearea unor
tipuri de bombe și dispozitive cu
agenti biologici, care au fost aruncate asupra populației civile.
Peste 5000 de autopsii efectuate
pe prizonieri au probat eficacitatea acestora. Mai mult de 1600 de bombe cu
spori de antrax au fost testate de Unitatea 731, prin aruncarea asupra satelor
și orașelor chineze. În cifre, se vorbește de uciderea a peste 580.000 de
chinezi, datorită acestui sinistru program biologic care a implicat mai mult de
3 000 de oameni de știință. Au fost
uciși mai mult de 10 000 de prizonieri de război (coreeni, chinezi, mongoli,
sovietici, americani, britanici și australieni) ca urmare a infestărilor experimentale
care au durat aproximativ 13 ani. Majoritatatea prizonierilor au murit în
chinuri inutil de descris, ca efect al inoculării experimentale, sau, când
forme minimale de compasiune interveneau, au fost executați. Tot în cadrul
acestui program ”științifico-militar” au fost infestate populații de șobolani
care apoi au fost aruncate din avion asupra populației chineze, urmărindu-se
declanșarea unor epidemii cât mai eficiente. Însă, în pofida legendarei
chibzuințe, seriozități și precizii japoneze, programul a scăpat nițel de sub
control, infestând adesea și trupele japoneze, fiind raportate peste 1 700 de
victime colaterale și în rândul propriilor combatanți. Probabil și din cauza
grabei, zelului distructiv, a antrenamentului insuficient sau a lipsei unui
echipament adecvat. Un alt episod remarcabil a fost reprezentat de otrăvirea a
peste 1. 000 de surse de apă în satele Chinei, pentru a permite oamenilor de
știință observarea evoluției și efectelor holerei și tifosului. Pentru că
acești agenți biologici n-au ținut cont de capitulări și tratate de pace, multe
din aceste epidemii și-au continuat misiunea și după război, ucigând numai în
1947 mai mult de 30 000 de oameni. Evident, oficialitățile japoneze postbelice
au regretat acest program, considerându-l drept unul dintre cele mai
”regretabile din punct de vedere uman”. Oricât
de mâhniți și dezgustați au fost americanii și aliații lor, adeseori țintă
directă a acestui tip de arme, după încheierea ostilităților nu i-au închis pe
cercetătorii implicați, oferindu-le libertatea în schimbul informațiilor și
expertizei lor legate de experimentele asupra oamenilor. Drept consecință a
acestei abordări pragmatice, determinată, desigur, de pericolul sovietic, o
serie de criminali de război au putut redeveni cetățeni respectabili, unii
chiar fondând companii farmaceutice extrem de competitive. Să luăm doar un
exemplu, succesorul lui Ishi, Masaji Kitano a reușit să publice după război
câteva articole despre experimentele asupra oamenilor, înlocuind termeul ”om”
cu ”maimuță”, pentru a descrie cunoștiințele dobândite în experimentele comise
în China pe parcursul războiului.
§ Începând cu 1936, în Germania s-au efectuat cercetări
asupra dispersiei sporilor de antrax și altor agenți biologici. Însă, deși și
în cazul nemților sunt cunoscute cazurile unor medici cercetători care au
infestat prizonieri cu organisme provocatoare de boli și infecții, precum
hepatita sau malaria, n-au fost formulate acuzații împotriva Germaniei, pentru astfel de
experimente. Într-o primă fază, Hitler, el însuși traumatizat de folosirea armelor
chimice în primul război mondial, a interzis dezvoltarea armelor bio-chimice.
Mai apoi, mai ales datorită insistențelor unor ofițeri de rang înalt, oamenii
de știință arieni au pus umărul și tărtăcuțele la dezvoltarea unor astfel de
arme.
§ Tot prin 1936, Franța demarează un program de cercetare a rezistenței
microbiene la detonația explozibililor clasici. Cam în același timp, de
cealaltă parte a Canalului Mâneci s-a
stabilit un comitet de evaluare a capacității ofensive si defensive a
agenților biologici.
§ Din 1939, în laboratoarele Connaught din Canada, s-au
derulat o serie de cercetări asupra antraxului, toxinei botulinice, ciumei si
psitacozei. Tot pentru a sluji păcii și intereselor
militare.
§ Pe durata războiului, propaganda germană vehicula acuze
la adresa britanicilor de folosirea
armelor biologice, descriind o serie de tentative de infestare cu febră
galbenă. Oricât de odioasă a fost mașinăria propagandistică nazistă, se pare că
acuzele nu erau chiar false, pentru că în acea perioadă britanicii au
experimentat efectele antraxului pe insula Gruinard, aproape de coasta
scoțiană. În urma acestor experimente cu vapori de anthrax dispersați cu
ajutorul unor bombe, insula a fost infestată cu spori într-atât de persistenți
încât abia în 1986 a putut fi decontaminată cu ajutorul formaledhidei și a
sării de mare.
§ Peste ocean, în SUA, în 1940, laureatul Nobel pentru
descoperirea insulinei, Sir Frederick Banting, a fondat primul centru privat de
cercetare a armelor biologice, fiind sponsorizat de câteva corporații vizionare,
putându-se vorbi în acest caz de o inițiativă privată și nu guvernamentală. Totuși,
pentru că războiul era în toi, din 1942 începe în SUA un program biologic, sub
patronajul unei agenții civile, War Reserve Service. Sunt create la Camp
Detrick Maryland (denumită din 1956 Fort Detrick) patru laboratoare pentru cercetarea armelor biologice: unul
pentru toxina botulinica,
altul pentru Bacillus globigi și antrax, unul pentru a produce patogeni ai plantelor și ultimul
pentru producerea de ouă embrionate de Brucella și agentul psitacozei. Dar, în pofida producerii a peste 5 000 de bombe
cu anthrax, concomitent cu
perfecționarea bombelor cu fragmentație, nu există declarații oficiale care să
ateste
utilizarea sau testarea armelor biologice de către SUA. La Fort Detrick
funcționează astăzi US Army Medical Research Institute of Infetious Disease,
pentru că în 1969 programul de cercetări și experimente a fost oprit de către
președintele Richard Nixon, iar armele biologice au fost distruse. Oficial. Justificarea
acestui program avea la bază teama de un astfel de atac din partea Germaniei și
mai ales a Japoniei, despre care se știa clar că derulează ample cercetări și
teste în domeniu, mai ales că în 1939 niponii au încercat să obțină virusul
febrei galbene de la Institutul Rockefeller din New York. Deși a început
modest, programul biologic american avea să ajungă la peste 5 000 de oameni
implicați în 1945.
Excepție făcând cercetările Unității 731 japoneze,
nu s-au consemnat, cel puțin la nivel oficial, utilizări ale armelor biologice
în timpul celui de-al doilea razboi mondial. Experimentele făcute în special de japonezi,
precum și cele derulate de aliați în situri controlate, precum cele din Mississippi
și Utah, au demonstrat încă o dată riscul ridicat al recurgerii la astfel de
arme. Degeaba.
 |
| sursa:http://www.ucl.ac.uk/ |
Războiul Rece și anii terorismului
Oricâtă oroare, revoltă și dezgust au stârnit
evenimentele petrecute pe parcursul războiului, apetitul pentru astfel de
experimente și cercetări n-a încetat odată cu războiul, ci a intrat într-o altă
fază pe parcursul Războiului Rece. Faimoasa cursă a înarmărilor caracteristică
Războiului Rece, a cuprins și acest segment, mai ales că acum era un stoc masiv
de informații despre cât de eficiente pot fi astfel de arme. Cel puțin pentru o
vreme, ștafeta a fost preluată de către SUA. În timpul războiului coreean,
state comuniste precum Uniunea Sovietică, China și Coreea de Nord, prin mârșava
lor propagandă au acuzat SUA de folosirea armelor biologice împotriva celei din
urmă. Deși a fost recunoscută existența capacității de a produce astfel de
arme, guvernul SUA a negat categoric utilizarea lor. Credibilitatea SUA avea să
fie puternic zdruncinată de eșecul ratificării Protocolului de la Geneva din
1925, prin recunoașterea publică a ofensivei începute în sensul dezvoltării unui
amplu proiect biologic și mai ales prin suspiciunile tot mai întemeiate de
colaborare cu cercetători japonezi ai faimoasei Unități 731. Programul biologic
american a fost lărgit în timpul Războiului Coreean prin înființarea unui nou
spațiu de producere la Pine Bluff, Arkansas. Din 1953, SUA pus bazele și unui
program defensiv, urmărindu-se dezvoltarea unor contramăsuri, incluzând
vaccinuri, antiseruri și agenți terapeutici pentru a proteja trupele de posibile
atacuri biologice. Către sfârșitul anilor '60, SUA dezvoltase un complex arsenal biologic ce
includea agenți patogeni, toxine și patogeni fungici ce puteau fi direcționați
spre recolte agricole pentru a le distruge și pentru a cauza foamete. Oricât ar
fi de îngroșate și exagerate aceste acuzații de către propaganda inamică, cazul
unor experimente petrecute în SUA cu implicarea populației civile neînștiințate
a pus serios la îndoială afirmațiile reprezentanților guvernamentali și
militari americani.
Imediat după război, probabil încă înflăcărați de
recenta reușită și de pregătirile confruntării cu inamicul sovietic, armata SUA
a început o serie de teste în aer liber, expunând contactului cu microbi
patogeni și non-patogeni animale, voluntari și populație civilă neînștiințată.
De exemplu, prin lansarea unei bacterii în largul coastelor Virginiei și San
Francisco-ului au fost infectați numeroși cetățeni, numai în aria Bay fiind
infestați aproape 800 000 de oameni. Dar, pentru mai multă nepărtinire, să lăsăm
un specialist al acestui domeniu, să descrie modul în care programul biologic
american a implicat experimente pe civili, precum și oprirea acestuia la
sfârșitul anilor 1960 de către președintele Nixon:
”Aerosoli bacteriali au fost lansați în mai mult de
200 de situri, incluzând stații de autobuz și aeroporturi. Cel mai infamuos
test a avut loc în 1966, fiind contaminat sistemul de metrouri din New York cu Bacillus globigii - o bacterie non-infecțioasă utilizată pentru
a simula un atac cu anthrax – pentru a studia modul de răspândire a unui agent
patogen într-un oraș mare. Dar, odată cu opoziția crescândă față de războiul
din Vietnam și cu constatarea că armele biologice ar putea deveni curând bomba
nucleară a săracului, președintele Nixon a decis să abandoneze cercetarea
armelor biologice ofensive și a semnat Biological and Toxin Weapons Convention
(BTWC) în 1972, o variantă îmbunătățită a Protocolului din Geneva din 1925.
Dacă ultimul interzicea doar folosirea și uzul armelor chimice și biologice,
BTWC interzicea și cercetările asupra armelor biologice. Însă BTWC nu include
mijloace de verificare și este oarecumva ironic că administrația SUA a lăsat ca
protocolul de verificare să eșueze în 2002…” (F. Frischknecht)
 |
| U.S. Army Biological Warfare Laboratories, Camp Detrick Maryland(1940s) sursa: Wikipedia |
Însă nu
numai americanii au avut astfel de curiozități și preocupări
științifico-militare. După cum inventariază Stefan Riedl într-un studiu apărut
în Baylor University Medical Center Proceedings, din
Dallas, Texas:
”Pe lângă aceste eforturi
ale SUA, multe alte țări au continuat programele lor de cercetare a armelo
biologice, inclusiv Canada, Marea Britanie, Franța, și Uniunea Sovietică. În
Regatul Unit, Departamentul de Cercetare Microbiologic a fost înființat în 1947
și s-a extins în 1951. S-au făcut planuri pentru un război biologic pilot, iar cercetarea
a continuat urmărindu-se dezvoltarea de noi agenți biologici și a designului armelor.
Marea Britanie a efectuat mai multe studii cu agenții biologici în Bahamas,
Insulele Lewis și în apele scoțiene pentru a rafina aceste arme. Cu toate
acestea, în 1957, guvernul britanic a decis să renunțe la acest tip de
cercetare și a decis distrugerea stocurilor existente. La acea vreme, un nou
accent a fost pus pe dezvoltarea în continuare a cercetării biologice
defensive. În același timp, Uniunea Sovietică a crescut eforturile ofensive și
defensive de cercetare și dezvoltare a armelor biologice. Rapoarte privind
cercetarea ofensivă au avut loc în mod repetat în anii 1960 și 1970, deși în
mod oficial Uniunea Sovietică nu a pretins că posedă arme biologice sau chimice.” (S. Riedl)
Înainte să inventariem succint isprăvile sovietice în acest
domeniu, să menționăm schematic, bazându-ne pe studiul citat adineaori, câteva
evenimente notabile legate de programele biologice occidentale:
·
Presa din lagărul socialist a susținut că Marea
Britanie a folosit arme biologice în Oman, în 1957.
·
China a acuzat SUA că a provocat o epidemie de holeră în Hong
Kong în 1961.
·
În iulie 1964, ziarul
sovietic Pravda susținea că US
Military Commission in Columbia și trupele columbiene au folosit agenți
biologici împotriva țăranilor din Columbia și Bolivia.
·
În 1969, Egiptul a
acuzat ”agresorii imperialiști” că au utilizat arme biologice în Orientul
Mijlociu, insistându-se asupra unei epidemii de holeră din Irak din 1966.
Nici sovieticii nu s-au lăsat mai prejos, mai ales în materie
de cifre, așa că-i musai de menționat că giganticul program Biopreparat avea, în perioada sa de
vârf, peste 50 000 de oameni implicați în diferite centre de cercetare și
producție. N-are importanță că, asemeni dușmanului lor ideologic și militar,
SUA și Uniunea Sovietică semnase BTWC-ul. Redăm un citat din studiul ”The
history of biological warfare” de Friedrich Frischknecht, pentru a sintetiza acest proiect
ambițios și pentru a surprinde direcțiile de dezvoltare ale acestuia, precum și
”accidentele” inerente domeniului:
”Dimensiunea și
domeniul de aplicare al eforturilor Uniunii Sovietice au fost cu adevărat
uimitoare: au produs și depozitat tone de bacili de anthrax și virusul variolei, unele pentru a fi utilizate în rachete
intercontinentale balistice si bacterii multirezistente, inclusiv ciuma. Ei au
lucrat pe virușii febrei hemoragice, unii dintre cei mai mortali agenți
patogeni cu care omenirea s-a confruntat. Când virologul Nikolai Ustinov a
murit după injectarea sa cu virusul mortal Marburg,
colegii săi, cu o logică nebună și cu entuziasm de dezvoltatori de arme
biologice, au re-izolat virusul din corpul său și au constatat că a suferit
mutații într-o formă mai virulentă decât cel pe care Ustinov l-a folosit. Și
puțini au stat pe gânduri, chiar și atunci când accidente au avut loc. În 1971,
variola a izbucnit în orașul kazah Aralsk și a ucis trei dintre cele zece
persoane care au fost infectate. Este speculat că au fost infectate de un centru
de cercetare a armelor biologice de pe o mică insulă din Marea Aral. În aceeași
zonă, cu alte ocazii, mai mulți pescari și un cercetător au murit de ciumă și
răpciugă. În 1979, poliția secretă sovietică a orchestrat o mare mușamalizare pentru
a explica apariția unui focar de anthrax în Sverdlovsk, acum
Ekaterinburg, Rusia, prin carne de la animale contaminate cu anthrax, vândute pe piața neagră. Acesta
a fost în cele din urmă explicat printr-un accident dintr-o fabrică de arme
biologice, unde au fost ceva probleme cu un filtru de aer.”(F. Frischknecht)
Accidentele se întâmplă, sperie lumea, dar într-un final sunt
uitate, așa că cercetările și experimentele și-au reluat cursul în pofida
semnării unor tratate și angajamente, precum Convention on the Prohibition of the Development, Production, and
Stockpiling of Bacteriological (Biological) and Toxin Weapons and on Their
Destruction, din 1972, cunoscut ca BWC. Agenții biologici au
fost folosiți și în asasinate, cum e cazul asasinării exilatului bulgar Georgi
Markov. în 1978. Un raport din 1995 susține că rușii au continuat programul
biologic și că în acel an aveau între 25 000 - 30 000 de persoane implicate.
Armele biologice revin în forță în dezbaterile și îngrijorările publice, reale
și/sau ipocrite, în timpul operațiunii Furtună
în Deșert din 1990, când existau temeri teribile că irakienii au astfel de
arme și n-au nici cea mai mica reținere să le folosească. Pare destul de clar
că aceștia le-au folosit, însă asupra propriei populații, în câteva rânduri
prin anii 1980, după cum aflăm din rapoarte întocmite de comunitatea
occidentală de intelligence. Cred că merită să ne întrebăm cum au intrat în
posesia acestora, însă cu astfel de întrebări intrăm în cu totul altă zonă de
discuții și speculații.
Inventarierea și comentarea
programelor biologice și a cazurilor de utilizare/testare a acestora poate
continua, însă cred că am prezentat suficiente informații despre cum s-au
croit, testat și utilizat aceste arsenaluri, Desigur, de la o vreme acest tip
de arme n-au mai fost monopolul marilor puteri angajate în fel de fel de
cruciade și misiuni de salvare a omenirii și civilizației. Dictatori mărunți și
ambițioși au ajuns în posesia acestora și/sau au căutat să-și dezvolte programme
proprii, în multe cazuri cumpărând consilierea și expertiza celor deja
consacrați. Baiul ăl mare e că acest tip de arme a atras, așa cum se temea
Nixon și ai săi sfetnici, în posesia unor organizații civile sau paramilitare,
adică a unor grupări teroriste cu agende din cele mai variante. Așa că au
început alte necazuri, alte griji și alte necesități care au justificat
existența unor programe biologice, fie ele și doar defensive.
Expunem, pe scurt, câteva isprăvi care au implicat astfel de utilizatori. În 1984 un
cult numit Rajneeshe a folosit Salmonella
typhimurium, provocând 751 de infecții severe celor care au ingerat
microbul dintr-o salată distribuită în restaurantele din Oregon, SUA. Cu 20 mai
mult decât cifra care denomina legendara unitate ștințifico-militară japoneză.
Pe la mijlocul anilor 1990 au fost descoperite cantități masive de toxine botulinice într-un laborator al
Rotte Armate Faktion (organizație teroristă comunistă germană) în Paris,
Franța. Se pare că aceștia nu le-au folosit (n-au apucat să le folosească?),
dar pericolul utilizării armelor biologice de către astfel de organizații a
readus morga îngrijorării pe fețele celor responsabili cu securitatea
populației. De tristă amintire este atacul cu gaz sarin din Tokyo (18 Martie
1995), care a amplificat teama față de astfel de atacuri. Un ultim exemplu vine
din Africa, mai precis din Congo (Zair), unde prin 1992 s-a încercat
achiziționarea virusului Ebola, cel mai probabil tot în astfel de scopuri. Cine
face astfel de investiții, cine poate procura/intermedia astfel de arme… rămâne
un mister, nu prea greu de descifrat. Cert e că marile inovații din domeniul
științifico-militar nu mai sunt monopolul guvernelor, iar interesul pentru
acest tip de arme nu e doar constant, ci și solid.
Acum, ca un fel de concluzii, dezvoltarea în ascuns sau fățiș a unor
astfel de arme, testarea asupra propriilor populații sau utilizarea în diferite
conflicte exprimă mult mai clar modul în care o bună parte din responsabilii
guvernamentali și militari se raportează la populația civilă, fie că e vorba de
cea pe care o ”apără”, fie că e vorba de cea inamică. De asemenea, ca și în
cazul recentului parteneriat dintre CIA și diverse asociații de psihologi în
programele de torturare a suspecților de terorism, oamenii de știință au fost
și sunt consecvenți în a-și pune abilitățile și cunoștiințele în slujba unor
idealuri cât se poate de dubioase și nocive, oricâtă propagandă patriotică
le-ar înveșmânta. Și, desigur, încă o dovadă că oricât de fantezist ar fi ”X
Files”, realitatea e mult mai generoasă în materie de scenarii macabre.
Referințe:
Friedrich Frischknecht, ”The history of biological warfare”, în EMBO Reports, 4 (supliment 1), Iunie
2003,
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1326439/.
Edmond Hooker, ”Biological Warfare”, de
găsit pe:
Stefan Riedl, ”Biological warfare and bioterrorism: a historical
review”, în Baylor University Medical
Center Proceedings, Dallas (Texas), 17 (4), octombrie, 2004, http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1200696/.
Idem, ”Edward Jenner and the history of smallpox and
vaccination”, Baylor University Medical
Center Proceeding, 18 (1), ianuarie 2015, Dallas (Texas), http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1200696/.
Brian Palmer, Alex Spelling, ”Commemorating a forty year ban on biological warfare” (martie 2015) în http://www.ucl.ac.uk/mathematical-physical-sciences/maps-news-publication/maps1521/ .
Josh Wilmoth, ”The Horrific Use of Chemical and Biological Weapons in World War I”, iunie 2014, în http://joshwilmoth.hubpages.com/hub/The-Gruesome-Military-Tactics-of-World-War-I.
[1] Vezi, de exemplu, Buletinul Universității
Naționale de Apărare Carol I”, 1, ianuarie-martie
2012; Intelligence,
nr. 7, martie-mai 2007.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu