Guillermo Cabrera Infante, „Nimfa nestatornică”, Traducere din limba spaniolă și note de Liliana Pleșa Iacob, Editura Curtea Veche, București, 2011.
Dacă
veți confunda vreodată o agenție de turism cu o librărie, nu intrați în panică,
intrați pur și simplu înăuntrul încăperii ticsite cu cărți, faceți cinci pași
în fața ușii, cotiți la stânga și numărați alți trei pași, ridicați privirea
într-un unghi de 40º, întindenți mâna dreaptă și palpați coperta romanului
„Nimfa nestatornică” a lui Guillermo Cabrera Infante. În confortul camerei de
acasă, veți călători în Havana anului 1957. E ca și cum ați sta comod în sofa
și v-ați uita la filmul lui Peter Greenaway „The belly of an architect” și vă
plimbați prin Roma. Nu e deloc rău.
Dacă
nu vă atrag nicicum atenția cu scenariul ăsta, aș putea începe altfel. Romanul
„Nimfa nestatornică” a lui Guillermo Cabrera Infante aduce în Europa o nouă
Lolita de aproape șaisprezece ani. Estela, îmbrăcată sumar, inocent și
apetisant, umblă pe străzile Havanei, căutând de lucru pentru a scăpa de sub
tutela mamei vitrege. Naratorul rătăcește și el pe aceleași străzi, încercând
să evadeze dintr-o căsnicie eșuată. În ritm de bolero, cei doi vor continua să
se plimbe împreună, cu opriri în hoteluri și pensiuni, timp în care Estelita
devine Estela. Relația celor doi este construită pe un schimb de replici care
revine constant și simetric – el este critic de film, ziarist, cu replici pline
de referințe culturale și umor, ea este o copilă neștiutoare, sobră,
indiferentă, care are nevoie de explicații suplimentare:
„-
Așa e iubirea. Oarbă ca Bach, surdă ca Bethoven, într-o ureche ca Van Gogh,
după Gaugain.
-
Uiii, ce de lume!
-
Îți explic. Bach era bărbatul Annei Magdalena, Beethoven era înnebunit după
nepotul său, Van Gogh, după Gaugain..
-
Doamne sfinte! Mă omori cu toți ăștia. Cum ziceai că te cheamă?” (p. 39)
Dacă
aveți gusturi mai sofisticate și cele două incipituri de mai sus vă lasă reci
în acest sfârșit de octombrie, aș putea începe altfel. Intrați în librărie și
răsfoiți romanul „Nimfa nestatornică”. Veți da peste un Prolog dens în care
găsiți problematizate cuvinte mari, pe gustul dvs.: timp, memorie, ficțiune.
Din a doua pagină, vă desfătați cu mici momente lirice – „hai să mergem acolo
unde după-amiaza se întinde până la cer, ca o pacientă adormită pe masa de
operație” (p. 21). Apoi un bulgăre vă va rostogoli peste sutele de pagini,
colectând împreună cu dvs. jocuri de cuvinte, fragmente pline de umor și
intertextualitate, trimiteri la literatura universală și cubaneză.
Reconstituirea
poveștii de dragoste din Havana implică și „note informative” cu privire la
cultura cubaneză, implicit mici picanterii și vulgarități nevinovate –
„matraca, punto filipino, hasta malanga”! (p. 158) Pentru că limbajul este atât
de cufundat în jocuri de cuvinte în limba spaniolă și, uneori, în dialectul
havanez, notele de subsol sunt o bună gură de oxigen. Exagerez puțin. Dar
pentru a mă înțelege, vă dau un exemplu: „Greierele nu trăiește decât o vară,
iar țigara, și mai puțin. Conform etimologiei. Și entomologiei.” (p. 43) În
traducerea din limba română, fraza capătă un aer suprarealist. Explicația
Lilianei Pleșa Iacob vine să arate că e (doar) un joc de cuvinte, în spaniolă,
„cigarra” înseamnă „greiere”, iar „cigarro”, „țigară”.
Trimiterile
ajung până în București, într-un cabaret, pe ritmul unui cântec de țambal (p.
57) care, pentru un scurt moment, face concurență boleroului monopolizant. Când
iubirea și muzica își dau mâna, poezia intervine în roman pentru a sintetiza și
sensibiliza mesajul: „Necontenit atomii în formă nouă toarnă de aur Afrodită”,
sunt invocate versurile lui Borges. (p. 57)
Efortul
de rememorare și portretizare al Estelei este presărat cu meditații asupra
iubirii, cu descrieri cât mai precise ale stărilor de spirit ce însoțesc
boleroul acestei povești de dragoste. Vă las să descoperiți unde se vor opri,
dacă se vor opri, plimbările celor două personaje în înfierbântata Havană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu