Oierii, acești ultimi mineri ai tranziției

foto: Mihai Barbu

S-o spunem pe șleau: Dacă chiar vrem o țară ca afară, măcar pentru ăia care se descurcă, NU prea mai există vreun argument ”rațional” pentru a justifica existența oierilor și a oieritului. Cel puțin nu în formatul anacronic, pretins tradițional, în total răspăr cu standardele și viziunea recomandate (a se citi impuse) de către birocrația luminată de Bruxelles și trepădușii echipați business sau casual, pardon, colaboratorii lor autohtoni. Oierii din ziua de azi, care amenință că fac scandal în fața Parlamentului în data de 15 decembrie a.c., sunt una dintre cele mai dizgrațioase, anacronice și (mai ales!!!) nerentabile tipologii de așa-ziși antreprenori autohtoni. Poate numai căpoșii de la șes, cu niscaiva proprietăți fragmentate recăpătate după revoluție, care se încăpățânează să facă agricultură într-o manieră retrogradă, total inestetică și contraproductivă, refuzând vânzarea sau măcar arendarea către marii întreprinzători puși pe exploatat rațional și eficient solul și subsolul României, îi mai pot concura pe oieri la capitolul ”obstacole în calea modernizării agriculturii românești”. E drept că unii încă mai reușesc să trăiască din oierit, poate și din cauza că multă lume încă le mai consumă produsele fără să priceapă că astfel alimentează un fenomen ce afectează profund procesul de modernizare și civilizare a României, conform modelului european potrivit (se poate citi și ”stabilit”/”negociat”) pentru noi ca parte a marii familii a statelor europene.  Firește, pentru că trăim la începutul mileniului trei și nu în Irlanda secolelor XVII-XVIII sau în cine știe ce colonii din Indiile Noi sau vechi, problema trebuie abordată elegant, civilizat și în acord cu standardele bunelor practici precum și a celor mai nobile și sforăitoare idei legate de demnitatea, libertățile și drepturile cetățenilor. Așa că doar în situații extreme (precum Pungești) poți trimite jandarmeria (adică brațul înarmat al statului) să faciliteze intervențiile și proiectele modernizatoare ale unor investitori și antreprenori, în rest trebuie să te înarmezi cu multă răbdare și să aștepți ca brațul birocratic al statului, în tandem cu experții și formatorii de opinie din mass-media să-și facă treaba. Treaba înseamnă să deratizeze agricultura română de toate formele parazite, anacronice și nerentabile și să faciliteze profitabilizarea terenurilor prin atribuirea lor celor care merită, care au puterea financiară și tehnică, plus cunoașterea necesară să injecteze modernitate și valoare adăugată în orice petec de iarbă sau pădure acaparat. Suntem totuși umaniști, am trecut prin ororile totalitarismului comunist, așa că ar fi bătător la ochi să le ceri (să-i ajuți) să moară degrabă pentru a nu mai îngreuna procesul de modernizare și profitabilizare a agriculturii românești, chiar dacă e evident că de la ăia mai bătrâni nu te mai poți aștepta să accepte provocări precum reconversia profesională, oricâte cursuri și training-uri le-ai băga pe gât. Cu tinerii, e drept, merge mai ușor, că lipsa banilor, a locurilor de muncă și măsurile de nerentabilizare ale agriculturii de subzistență în tandem cu competiția marilor producători au cam îngropat apetitul pentru agricultură și implicit oierit. Pe ăștia îi pui ușor pe drumuri și dai și o mână de ajutor economiilor occidentale, alimentându-i cu muncitori disperați și ieftini, numai buni de abuzat și stors. Dar să revenim la oile noastre și la stăpânii lor.

S-o luăm pe rând. Prin produsele lor, preparate cel mai adesea în condiții îndoielnice în comparație cu fermele industriale, oierii pun o presiune formidabilă asupra marilor producători de brânzeturi și lactate, care se străduie să respecte și să impună standarde ridicate de calitate și care vin tot mai aproape de consumatorii de toate categoriile, atît prin demersuri de acaparare/sufocare a piețelor publice (de multe ori fiind adevărate focare de infecție, dacă n-au fost renovate și incluse ulterior într-un regim de taxare mărită a țăranilor care pretind să-și vândă produsele acolo), cât mai ales prin oferirea unor produse accesibile financiar care, la prima vedere, chiar par a fi brânzeturi, chiar dacă au o compoziție semnificativ diferită. Să nu mai spunem că mulți dintre oieri fac tot posibilul să evite plata oricărei taxe, pentru a putea face față concurenței marilor producători, comercializând brânzeturile în afara spațiilor special amenajate, adeseori direct în casele cumpărătorilor, la stâne sau în alte locuri. Păi cum să devină o normalitate prezența pe masa oricărui român a faimoaselor brânzeturi franțuzești, olandeze sau elvețiene (în format ”real”, produs de cooperativele sau fermierii din țările menționate, pentru oamenii cu dare de mână, sau în format ”surogat”, produs de companii de renume mondial, pentru amărâții care vor aparența unui lux culinar sau pur și simplu le e foame), în condițiile în care mulți oieri reușesc încă să-și impună în plasa/pe masa cumpărătorului, prin cele mai variate metode și mijloace, produsele ”bio” dar preparate în condiții deloc moderne (deci dubioase)? Cum vrem să devenim și noi o țară normală, civilizată, când tolerăm astfel de făpturi, practici și produse, resturi puturoase ale unui primitivism de care parcă nu vrem să ne eliberăm?
Pe de altă parte, mulți vin cu argumentul ”autenticității” oierului și a produselor sale. Să fim serioși, acești oieri nu au nimic de-a face cu autenticitatea, nu poartă costum național la stână (doar uneori, așa de imagine, la piață sau târguri), umblă în blugi, șube și geci de fâș, au dinții găuriți și înegriți, put groaznic, nu mai ascultă folclor authentic ci manele și nici nu se compară cu un fermier occidental, aranjat, decent îmbrăcat și, cel mai adesea, călărind un tractor în timp ce se preocupă profesionist de investiții în infrastructură, de piețe de desfacere, de noi tipuri de brânzeturi, etc. Adică un antreprenor adevărat, un om școlit la școala succesului, conștient de rolul său în societate, și nu o relicvă dubioasă a unei lumi din care cei mai mulți ne tragem (sau vrem să fugim). Nu zic, ar fi frumos să păstrăm câțiva oieri și ciobani autentici, îmbrăcați cum se cuvine (costum national, mițoasă, clop, opinci), mai ales în zonele montane, pentru că dă bine turismului și-i înebunesc pe străini (vedeți exemplul prințului Charles care se cacă pe el de emoție și entuziasm în fața ”autenticității” țăranilor din Ardeal), dar aceștia n-ar trebui lăsați de capul lor pentru că, pe de o parte nu putem știi exact ce produc și în ce condiții, pe de altă parte, dacă nu sunt coordonați atent de către specialiști în folclor și PR, mulți dintre ei strică și tradițiile, diminuând din autenticitatea și farmecul arhaic oferit turistului. Aceștia pot fi angajați sau colaboratori ai unor companii de profil renumite pentru profesionalismul calitatea produselor lor. Sau pot fi angajați la stat, pe partea de cultură și turism, de exemplu, pentru ideea de muzeu viu (sau grădină humanologică). Sau, cel mai simplu, totul poate fi coordonat prin intermediul unor ONG-uri care se ocupă de salvarea și conservarea patrimoniului țărănesc, benficiind astfel și de un training adecvat misiunii lor. Bănuiesc că multă lume, mai ales din cercurile emancipate și îngrijorate pentru starea folclorului și preocupate de mijloace de transformarea în business a acestei probleme, sunt de acord cu această viziune.
Că tot am ajuns la problema aceasta a entertainment-ului și a turismului. În formatul actual cei mai mulți oieri se află într-o coliziune explicită cu o mare parte din ceea ce înseamnă divertisment și turism de bună calitate. Dovadă că problema a fost sesizată de multă vreme este chiar recenta modificare a Legii vânătorii și fondului cinegetic, modificări pe care le salutăm pentru că grăbesc într-un mod nemaipomenit procesul de modernizare a lumii rurale și a agriculturii, dar, ce este mai important, accelerează semnificativ procesul de extincție a anacronicilor oieri. Mă refer în special la partea cu limitarea numărului de câini la turmele de oi (3 la munte, 2 la deal, 1 la șes) și, mai ales, interdicția de a mai lăsa turmele să pască pe terenurile agricole (chiar și proprietate personală) între 6 decembrie și 24 aprilie. Acuma că pretextul acestei măsuri restrictive este protejarea fondului cinegetic, e una, pentru că e evident că mizele sunt altele. În primul rând, să nu-i mai încurce și irite pe vânători cu câinii și turmele lor și, în al doilea rând, să facă și mai nerentabilă și dificilă creșterea oilor în afara fermelor industriale, pentru ai determina să lase în mâinile profesioniștilor și antreprenorilor adevărați această treabă și să se reorienteze profesional cât mai grabnic.
Soluția pentru a rezolva problema existenței oierilor (chiar și la 25 de ani după intrarea oficială în capitalism) este cât se poate de clară: reglementarea excesivă, taxarea și intruziunea statului, pentru că trebuie să o spunem onest, respectarea dreptului la proprietate nu se justifică atunci când există suspiciuni rezonabile de ineficiență (și asta încă de la începuturile capitalismului agrar, după cum lămurește Ellen Meiksins Wood) și când interferează cu interesele și dreptul la proprietate ale stăpânilor sau reprezentanților și protejaților acestora. Plus că se armonizează deplin pe modelul de dezvoltare economică urmat de țărișoara noastră, anume, dereglementare la vârf și pentru marii actori economici, reglementare excesivă la bază, pentru populime.

În concluzie, într-o Românie modernă și rentabilă, oierii, ca și alte categorii socio-profesionale, nu prea-și mai justifică locul, decît ca exponate de muzeu, figuranți pentru butaforiile industriei turismului și cantitate de ”educat” și reconvertit profesional pentru ONG-iștii și instituțiile statului care derulează programe de asistență socială pentru tinerii antreprenori și alte categorii profesionale educate, dar fără job și perspective concrete. Dacă nu mă credeți, mergeți și vedeți spectacolul ”Devânzare/For Sale” de Gianina Cărbunariu și mai documentați-vă nițel.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog