 |
| artist: Ioana Manta |
Era el, cel despre
care auzisem într-o zi la muncă, în timp ce fumam în baie, povestea exagerată
despre încăpățânarea lui și procesele pe care le are de ceva ani buni cu
autoritățile. Doamne, cât mi-am dorit să-l pot cunoaște, să pot vorbi cu el și
să aflu mai multe despre cum e la țară și cum arătau vacile alea ale lui, de
dinainte de impunerea standardelor de creștere a bovinelor. N-am fost niciodată
la sat. Știu despre sat doar câteva povești siropoase ale unor colegi ce-și
amintesc câteva frânturi din frageda copilărie, dinainte de relocarea în Cluj.
Am mai văzut câteva albume cu fotografii vechi în vitrina Librăriei Amazon din
centru, dar nici vorbă să-l pot răsfoi, pentru că n-aveam pe card suma necesară
care să-mi permită să intru înăuntru. Și oricum era prea aglomerat, fiind
lansarea de carte a lui Ștefan Manasia, despre poetica statisticilor. Desigur,
pe internet am văzut vreo câteva zeci de imagini de proastă calitate, dar numai
alea ce se pot vedea gratuit, pentru că nu-mi permit să mă abonez mai mult. Iar
pozele pe care le văd la prietenii mei sunt numai nuduri și peisaje urbane
recente. Am mai văzut ceva imagini în trailer-ul filmului ”Poșaga Park”, dar
n-am avut bani să-l văd la cinema când a rulat, iar la cinema-ul nostru de
cartier nu mai bagă de multă vreme filme cu tematici rurale, fiind considerate
prea conservatoare și sămănătoriste, iar în pornografia care predomină, având
în vedere că și intrigile sunt extrem de sărace, rar când vezi câte un cadru
exterior sau altă verdeață decât plantele de interior de la Ikea. Și-o trag ăia
de parcă ar fi competiție sportivă. Iar de când i-au mutat pe țărani în cartierul
lor special construit în Someșeni, nici povești despre fermele de-acum nu mai
auzi așa ușor. Doar documentare despre tehnici, performanțe și inovații. Rar
când mai vezi un cadru scurt la știri, când se mai redescoperă vreun soi de
semințe din secolul trecut sau noi metode de decontaminare a solului. Desigur,
mai sunt și filmele de arhivă despre strămoșii noștri înapoiați și despre
lungul drum al dezvoltării sustenabile, dar rulează rar și la ore târzii.
Cred că mi-ar fi plăcut să fiu țăran, chiar
dacă am auzit că munca e destul de grea și la fel de organizată ca la noi la
call center, dar dacă n-am avut skill-urile necesare, ce să fac? Măcar ăia
lucrează într-un fel de afară, mai pot mânca și altceva, mai ales dacă lucrează
la fermele VIP, unde, se știe, că încă mai găsești produsele de dinainte și
multă verdeață. Măcar anul trecut de Revelion mi-am fericit nevasta
cumpărându-i dovlecelul ăla de avea gust și siropul de mere. Acum strâng bine
cureaua să cumpăr un borcan de miere, că de mierea asta de sinteză de la
Kaufland m-am cam săturat.
Răsfoind folderele
jurnalului am mai descoperit însemnări despre cum a început marele exod către
petele de verdeață, prin anii ‘40, atunci când s-a rezolvat problema vagabondajului și a
a stressului celor cu un nivel de dezvoltare personală superior. A început după
adoptarea legislației care interzice asistaților social, pensionarilor și celor
cu venitul sub cel mediu pe economie să producă disconfort și pagube
categoriilor sociale active și generatoare de plus valoare. Măcar atunci, după
lungul șir de discuții, proiecte de reorganizare a orașului și arestări ale
celor corupți, s-au dărâmat cocioabele alea infecte și blocurile alea insalubre
(efectiv erau focare de infecție și ascunzători pentru tot felul de derbedei și
puturoși) și s-au construit blocurile astea noi. Și bine că s-a interzis să se
construiască blocuri mai mici de 30 de etaje, că era efectiv o risipă de
spațiu. Așa s-a rezolvat și problema socială a locuințelor, a afluxului
continuu de populație în căutare de locuri de muncă și mâncare. De mine e bine
că-s singur și spațiul ăsta de 10 metri pătrați îmi e suficient, mai ales că am
și baie proprie, chiar dacă ar fi fost mai mișto dacă lucram la ordine publică
sau contabilitate, pentru a prinde o locuință de 15-20 de metri pătrați. Văru
Gicu zicea să mă însor că așa pot solicita la firmă apartament cu 2 camere, cu
condiția să nu fac mai mult de un copil. Dar nu e așa ușor, că în alea 3 ore pe
care le am libere între muncă și somn, numai de căutat femei nu-mi arde, iar la
firmele astea de mariaj nu vreau să apelez, că nu cred în calculul științific
al compatibilității și al planningului familial. Mi-e de-ajuns că firma ne
plătește abonamentul săptămânal la bordel și că în rest mă descurc cu
abonamentul meu de 5 euro la PornHub. Plus că duminica bagă la cinema, la
prețuri de nimic, filme recente produse
de Titus Steel Production.
Aseară am vorbit
pe skype juma de oră (că doar de atîta am avut bani) cu fratele meu. El e
norocos, talent de artist, descoperit la 12 ani… cred că a și fentat puțin
testul de IQ și de orientare profesională, că eu desenam mai bine ca el, iar la
dans nu mă dovedea niciodată. Dar era mai frumos și vorbea mai bine, asta-i
clar. Doamne, că de când mă văd așa rar cu el, de 2-3 ori pe an, am ajuns să
vorbesc la trecut despre el. El stă bine, în „Cartierul Artiștilor” sau „IQuest
Art & Free Spirits”, cum l-au botezat cretinii ăștia de sus. Și compania îl
plătește mai bine, iar traiul e clar mai bun, că pentru artiștii subvenționați
să asigure entertainment-ul de calitate, au putut găsi loc în fostul Zorilor,
și spații de locuire de aproximativ 15-20 de metri pătrați (pentru a se putea
desfășura, desigur) și cu ateliere specifice diverselor activități culturale.
El măcar poate călători mai des, că-și permite și are permis să intre și în
centru, unde s-au păstrat pentru turiști și connaisseuri clădirile vechi,
patrimoniul cultural, cum i se zice în reclamele tv; mai merge la evenimente
private la sat sau la tot felul de team-buildinguri. Noroc că-mi mai livrează
el frânturi și descrieri, dar mă exasperează tonul lui de om umblat și modul în
care minimalizează plictisit tot ce vede în afara orașului. Eu mă bucur că
măcar îmi permit să intru în centru duminica, dar mă enervez când îi văd pe cei
competitivi și performanți lăfăindu-se la terase, intrând la teatru sau
hoteluri, de parcă ar vrea să-mi reamintească cine sunt și cât de prost stau cu
dezvoltarea personală. Și cât mi-am dorit să prind un job la un restaurant sau
ceva din centru, dar dacă n-ai skill-uri, ce să faci… firma te repartizează
unde crede că te poți dezvolta mai bine, unde poți aduce un plus, te poți
integra mediului de muncă și, dacă ești tare, îl poți chiar dinamiza. Nici în
afara orașului nu mai poți circula așa ușor, de când cu noua legislație, iar
cum e scump totul, de la drumuri la transport, nu-ți permiți să umbli decât în
zonele unde ești încadrat. Mi-am adus aminte de Gyuri care s-a pornit pe jos
spre Apahida și chiar dacă a trecut de filtrul de poliție locală l-au săltat
repede când a ajuns la gardul Monsanto. Prea se holba el la lanul de mălai și,
deh, e proprietate privată. Voia să facă niște poze, dar n-a apucat. Și a rămas
și fără aparat, ca să se învețe minte.
Mi-ar plăcea să
văd o fermă, una dintre astea de-au fost construite ca centură verde în jurul
orașului. Știu de la televizor și din auzite că astea de la ieșire sunt
construite pentru a asigura mâncare de calitate la cele mai înalte standarde
științifice. Dar chiar dacă-mi asigură minimul de proteine necesar la ”numai 40%
din venitul lunar în baza abonamentului la Kaufland”, cum zice reclama aia
cretină de rulează non stop pe oriunde mergi prin oraș, am senzația că doar
molfăi cauciuc ca să nu mor de foame. La celelalte e mâncare bună, la alea
ecologice, quality – ”investește în tine, investește în standardul tău de
viață”, cum zice reclama – dar pe cât de greu de cumpărat produsele „real
nature”, cum li se zice, pe atât de greu de ajuns la o astfel de fermă. Mi-aș
dori mult să văd o livadă, una din aia reală, nu cele trei patru cioate și
boscheții uitați prin cartierul meu, de le zice lumea Vanilla Park. Cică acolo
absolvenții de studii agricole și țărănești lucrează în straie populare și dacă
ai cunoștiințe empirice ”moștenite informal”, cum zic pliantele, adică ”din
bătrâni”, cum zicem noi, ești plătit bine. Se caută astfel de oameni, dar de
unde să ai astfel de talente dacă te-ai născut aici sau dacă ai fost relocat,
adică deportat, când erai puțoi? Măcar în parcul lor de aș putea intra, că mi-e
silă să mă tot zgâiesc la gardul fostei grădini zoologice, dar e mai scump
biletul de o zi decât o croazieră pe Someș sau în altă parte. Ce să zic, că pe
noi la Someș ne lasă doar în locurile amenajate special pentru a ne asigura o
ambianță plăcută și un mediu potrivit nivelului nostru de sensibilitate și de
dezvoltare personală.
Când am făcut
facultatea era bine. Măcar am fost norocos că după testul IQ și de înclinație,
am fost repartizat spre limbile străine. Locuiam în campus la Gilău, unde se
mutase universitatea după comasare și impunerea noului management orientat clar
spre performanță și competitivitate. Aveam petreceri asigurate, teste și
programe psihologice pentru îmbunătățirea controlului de sine și a
randamentului, loc pentru sport, boierie curată. Față de ăia porecliți
”investiții proaste” sau ”nerentabili intelectual”, care n-aveau calitatea
necesară de a depăși liceul, eu tot am mai văzut una alta. Ăia numai fotbal,
discoteci și cursuri de control și autocontrol a impulsurilor negative. Mi-ar
fi plăcut, totuși, să lucrez în unul din centrele de cercetare ale
universității sau ale ăstor trei companii ce administrează orașul. Locație în
centrul vechi, competitivitate și cred că aș fi putut fi un bun expert pentru
companii sau pentru colecționarii și pasionații de artă și literatură veche.
Mă plâng eu, dar
măcar abonamentul meu la Lucan Hospital Center e rezonabil. Am control anual,
beneficiez de tratamente pentru afecțiunile de bază și e doar 20% din
venit. Nu vreau să mă gândesc la
amărâții ăia de au sub salariul mediu pe economie și cu calitatea morală
îndoielnică, după cum zic specialiștii de la Institutul pentru Control
Meritocratic și Selecție Morală, care pe lângă că n-au voie în centrul orașului
(cică pentru a nu scuipa coji de semințe pe jos și a nu polua fonic, cu manele,
orașul) au asigurate doar aspirină, paracetamol, algocalmin și bandaje. Maxim
câte trei pe lună din fiecare, pentru a nu apăsa asupra bugetului și pentru a
nu depăși standardele de cost. Măcar de când cu rezultatele astea științifice de
au tot fost dezbătute la știri, le asigură eutansia gratuită în caz de
accidente sau afecțiuni grave și nu-i lasă să se tortureze între ei cu tot
felul de tratamente alternative și bătrânești. Într-o vreme eram mai vulnerabil
la poveștile astea și mai boceam când mai auzeam de unele cazuri, dădeam cu
pumnii în pereți și înjuram neputincios, dar de când cu ultimele ședințe de
terapie am înțeles cum stă treaba cu omul care-și alege și-și face singur
viața, chiar dacă nu cred că-i întodeauna chiar așa. Dar, cum zicea colegul
Liviu: ai de ales, să suferi tu sau altul și nu e deloc ok să-ți sufle altul
postul sau să-ți ciupească din venitul pentru care muncești. Mila e pentru cei
slabi sau foarte bogați.
Când am fost
internat la Sora Nemira am văzut pe propria piele ce înseamnă să ai o asigurare
decentă și ce presupune o evaluare pishologică serioasă a personalității și a
riscurilor pe care le implică deciziile proaste și un management deficitar al
existenței. Am avut parte de câțiva experți de primă mână de la Universitate
care mi-au văzut potențialul și mi-au lămurit în timpul ședințelor de
psihoterapie ce însoțeau tratamentul medicamentos, unde pot duce impulsurile
iraționale și reveriile pastorale atunci când le lași să pună stăpânire pe tine
și pe viața ta. Cum spunea bătrânul doctor Daniel David, ”astfel de reverii și
căutări țin de o altă epocă, de o altă vârstă a omenirii, când oamenii își
permiteau luxul ineficienței. Oricât ar fi de frumoase, dacă nu le ții în frâu,
îți pot distruge cariera și te pot dezechilibra, te pot face complet
nefuncțional, iar o persoană ambițioasă și conștientă de importanța propriei
dezvoltări, trebuie să renunțe la astfel de naivități, să le lase în seama
artiștilor și literaților sau să le consume ca desfătare în timpul alocat
recreerii și încărcării bateriilor. Libertatea înseamnă luciditate și efort de
valorificare a potențelor latente, libertatea înseamnă competiție și
performanță, libertatea înseamnă să gândești ca un învingător!” Mi-am notat
cuvintele acestea pe pereții camerei și-am căutat să fac din ele mantra
eliberării și realizării mele iar ținerea acestui jurnal răzleț mă ajută să-mi controlez
impulsurile și-mi permite să-mi evaluez parcursul. Mă ajută să-mi fac
introspecția necesară și să-mi pun ordine în gânduri înainte de a mă prezenta
la ședința săptămânală de psihoterapie și-mi permite să observ cât reușesc să
realizez din target-urile pe care mi le impun lunar. Cum zicea domnul doctor,
mereu plin de vorbe pilduitoare: „Nu există revoluție mai mare decât transformarea
propriei personalități în acord cu propriile obiective. Cei slabi se preocupă
de salvarea utopică a altora, fără a izbândi ceva concret, învingătorii se
eliberează pe ei înșiși de sub povara slăbiciunilor ce-i țin în balta
mediocrității și a legăturilor cu oamenii ce-i trag în jos.”
Pe azi cam astea
mi-ar fi însemnările, chiar dacă mai voiam să scriu ceva, că mă prinse pofta de
tastat și-mi place mult senzația de eliberare pe care mi-o aduc aceste notații.
Dar trebuie să mă pregătesc de muncă. Imediat e tura mea și trebuie să și
explic medicului de la sectorul nostru cum am dormit și ce am visat săptâmâna
asta, ca să știe ce mâncare-mi recomandă pentru săptămîna viitoare și ce
suplimente nutriționale. Plec la muncă cu gândul la bătrânul ăla, săracu', mă
tulbură prea tare povestea și încăpățânarea lui. Din câte știu eu, a murit
eutanasiat la 3 săptămâni după internare, în urma unei sentințe dată de
Tribunalul pentru Comportament Antisocial și Periclitare a PIB-ului, datorită
comportamentului agresiv soldat cu înjurarea și administrarea unei perechi de
palme asistentului care se străduia să-l lege de pat. Comisia de specialiști de
la Universitate convocată pentru acest caz a spus clar că nu mai e ce face cu
el și că e prea costisitor și riscant să-i fie prelungită internarea. (povestire apărută cu sprijinul Fundației AltArt, în cadrul proiectului Future Fabulators )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu