Treceți la conținutul principal

Despre descurcăreală și succes. Patru povești





Se dau cîteva cazuri.

1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței oricînd. Și cum nu voia să devină o povară pentru copiii săi, pe care și așa nu i-a putut ajuta prea mult, accepta orice loc de muncă care-i oferea contract și-i asigura plata contribuțiilor sociale. Că nu voia să se trezească prin spitale fără să fie asigurată. Vechime avea, dar n-avea vîrsta necesară, așa că cineva a lămurit-o cum poate proceda ca să se pensioneze înainte de vreme. Ținta nu erau banii, o pensie de boală, înainte de vîrsta legală, era semnificativ mai mică decît una la termen. Mai ales cînd aproape toată viața ai lucrat pe salariul minim pe economie. Ținta era asigurarea medicală, garanția că dacă o lovește ceva necaz – și semne părea că are – are asigurat măcar tratamentul și îngrijirea spitalicească. Atîta cît e și cum e. Că din pensia pe care o căpăta abia-și acoperea cheltuielile și hrana. A dat ceva la un doctor, a fost la niște comisii și s-a trezit pensionară. Era mai liniștită. Cu banii pe care-i făcea din cusut și alte mărunțișuri, cu mica ei grădină, porcul și găinile, se descurca onorabil. Avea chiar posibilitatea să-și încarce copiii cu cîte ceva de fiecare dată cînd îi treceau pragul. Sau să le trimită pachete, că de venit reușeau să vină tot mai rar. Că terminaseră facultatea, lucrau la Cluj și nu aveau posibilitatea să vină atît de des acasă. Dar pachetele le prindeau bine, că mai scuteau din cheltuielile cu mîncarea. Că și așa abia acopereau chiria și cheltuielile. Angela este o parazită, o escroacă care încasează pe nedrept o pensie de boală, în urma unor controale aranjate și în urma unor șpăgi date cui trebuie.

2. Laci (32 de ani) e rom, trăiește într-un sat lîngă Cluj și n-a lucrat niciodată cu contract. Încasează ajutor social și alocații pentru 4 copii. Firește că din banii ăștia nu are cum să-și întrețină familia. Mai ales că și fumează. Laci trăiește din tăiat lemne. Ilegal. Are o mîrțoagă, o căruță și o drujbă. Împreună cu fratele său mai mic mai rezolvă de cîte o căruță de lemne (mesteacăn, salcie, răchită și mai rar gorun, fag sau carpăn, deși acestea-s mai căutate și mai bine plătite). Copiii săi și nevasta mai fac vara bani din culegerea ciupercilor și a fructelor de pădure pe care le vînd la drumul mare, în special șoferilor. Pe Laci și fratele său îi știe multă lume prin toate satele din jur. Nu aduce lemnele cele mai bune, dar e ieftin și punctual. Doar că livrează de regulă noaptea tîrziu, ca să nu-l prindă poliția. Are o mulțime de amenzi neplătite, fiind prins cu încărcături sau chiar în pădure, doborînd. Pădurarul cînd îl prinde îi pune în cîrcă mai multe cioate, ca să se descarce și el de povara asta și să mai poată face o învîrteală. Clienții lui știu că el nu are acte pe lemne, dar e ok că e mult mai ieftin. Și cînd se întîmplă să umble cu lemnele pe la 3-4 case, oferidu-le oamenilor, cei perspicace știu că e în nevoie de bani și că pot face un gheșeft. Așa că se tîrguiesc cu el și iau lemnele mult mai ieftin. Că și așa nu are ce face cu ele și trebuie să le dea. Poliția l-a prins de cîteva ori, dar nu se lecuiește. Amendă și confiscarea încărcăturii. Dacă e de treabă polițistul, scapă doar cu lemnele confiscate și fără amendă. Că și polițistul are nevoie de lemne. Mai rău e că acum nici cu vînzarea fructelor de pădure sau a ciupercilor nu mai e prea lesne. Că și astea se confiscă și atrag amenzi. Pe vremuri mai făceau cîte ceva și din agricultură, lucrînd cu ziua pe la oameni. Lucrau mai ales pe bucate și măcar își asigurau provizii. Dar acuma s-a cam gătat. Satele din jur s-au cam depopulat, terenurile le-a luat Transavia (cumpărate sau în arendă) și cine mai are cîte o grădină rar cînd are nevoie de o mînă de ajutor. Iarna e mult mai greu. Atunci, dacă n-ar avea ajutorul social și alocațiile ar muri de foame. Laci nu vrea să-și vadă copiii cerșind dar nu știe ce se va alege de ei. Școala din sat s-a închis de cîțiva ani. Merg la școala din centrul comunei, cu un bus care-i duce și aduce zilnic. Dar la copii nu le place la școală. Că rîd ceilalți de ei că-s prost îmbrăcați, că put și că nu prea-i duce capul. Uneori, umblînd după lemne, a dat de copii prin pădure sau printre sate, fiind fugiți de la școală. C-au luat bătaie sau au fost batjocoriți de ceilalți colegi. Laci și familia lui sunt niște paraziți. Trăiesc din ajutoare sociale și alocații și n-au plătit în viața lor o taxă sau o contribuție socială. Nici măcar amenzile nu și le plătesc. Copiii lor se pregătesc să trăiască la fel ca părinții lor.
3. Marcela (29 de ani) a avut dintotdeauna aplecare către învățătură. Deși nu vine dintr-o familie înstărită, a fost mereu susținută de părinți. Chiar și cînd, în pofida dorinței acestora, Marcela a decis să studieze sociologia. Ceva fără viitor și fără căutare pe piață. Îm opinia părinților. Dar au susținut-o. E drept, a avut noroc și că s-a născut într-un oraș mare, universitar, nefiind nevoie să facă sacrificii pentru a-i plăti o chirie, cum este în alte cazuri. În facultate a învățat bine, a fost și studentă Erasmus, a și petrecut bine pe unde a umblat. Apoi a făcut un master, ceva pe management de proiecte, ca să dea o notă de pragmatism studiilor sale. Apoi a trebuit să intre pe piața muncii. A lucrat întîi la o companie de telefonie mobilă, apoi a trecut la o multinațională, dar nu era prea încîntată nici de muncă, nici de nivelul de salarizare (undeva aproape de salariul mediu pe economie), nici de colegi. Dar cel mai mult o înnebunea programul încărcat. Plus că ea era mai creativă de felul ei, o persoană curioasă cu ambiții mult mai mari. Așa a ajuns să lucreze în proiecte europene, în POSDRU, în special. Se ocupa de trainiguri și cursuri de calificare sau recalificare a forței de muncă din mediul rural. Cîștiga mult mai bine și programul era mult mai flexibil, deși erau destul de multe bătăi de cap de ordin birocratic. Proiectele în sine, majoritatea, erau „o labă”. Ea și colegii lor încasau banii ca să includă un număr cît mai mare de beneficiari în acest program. Beneficiarii încasau bani ca să vină la cursuri. După o vreme s-au prins că oricum îi încasează, că cei de-i coordonează depind de număr, așa că veneau tot mai rar. Că munceau în timpul ăsta. La cîmp, cu animalele sau altceva. Sau, uneori, preferau să stea la o bere decît să meargă la un curs care nu le folosea la nimic. Marcela a realizat degrabă aspectul ăsta și la început s-a revoltat. Apoi și-a dat seama că nu are ce face, că așa-i cu beneficiarii ăștia și că, oricum, așa face toată lumea. Așa că-și vedea de treaba ei și banul venea. A devenit tot mai pricepută în pregătirea de proiecte pentru fonduri europene. Și-a făcut o firmă, cu încă un prieten și o prietenă, iar acum se descurcă cu asta. Lucrează în special pe mediul rural, cu primăriile, dar banul vine, chiar dacă rezultatele nu se văd întotdeauna și chiar dacă trebuie să facă multe mînării ca totul să iasă bine în acte. Atît pentru ei, cît și pentru beneficiari. Acum are apartamentul ei (deși mai are rate) și-și permite un concediu pe an în străinătate. Pentru probleme medicale se adresează clinicilor private pentru că sunt mult mai ok, mai prompte și cu servicii mult mai civilizate. Marcela a reușit și e apreciată de foarte multă lume din jurul ei, nu doar de familie. Marcelei și colegilor săi nu le plac asistații social și ăia de nu veneau constant la cursurile lor, dar încasau banii. A fost mult pe teren, în mediul rural, așa că are o perspectivă foarte informată asupra situației acestora. Știe despre ce vorbește și cît de mult lipsește în mediul rural o cultură antreprenorială temeinică.
Cazimir (38 de ani) conduce propria afacere și e dispus să susțină un partid politic care chiar vrea să facă ceva în țara asta. A studiat în UK și are un doctorat la London School of Economics. Recunoaște că ajutorul financiar al familiei a fost important atît în formarea sa ca expert, cît și în punerea pe roate a propriei afaceri. Tatăl său e unul dintre actorii importanți în domeniul bancar autohton. Dar de cînd și-a pornit afacerea sa e pe cont propriu și-i merge bine. Se extinde și-și diversifică activitățile. „Dă de mîncare” la cîteva zeci de oameni dar își propune să angajeze mai mulți. Activează în imobiliare. Recunoaște că majoritatea celor care lucrează pe șantierele sale sunt angajați pe salariul minim pe economie, dar el îi plătește cum se cuvine ( 100 lei/zi sau chiar mai mult pentru unii), că știe că viața e scumpă. Pe lîngă ăștia mai sunt o tură de zilieri, salahori, care lucrează la negru. Nu se poate baza pe ei, nu sunt foarte serioși, n-au acte sau au credite neplătite la bănci, așa că nu le poate face contracte. Dar îi plătește ok și le asigură și masă. Are bonă, o tanti de patruzecișiceva de ani, fără contract, dar plătită cu 1 500 de lei pe lună. Adică bine. E drept, îi face și curățenie în casă. Nu se teme de controale. Consideră că taxele sunt prea mari în România, așa că, uneori încearcă să le mai ocolească pentru că altfel nu rămîne cu mare lucru și nu i s-ar merita să-și bată capul cu dezvoltarea afacerii. Uneori îi vine să renunțe, să încerce altceva, dar se gîndește că are atîta lume care depinde de el, așa că duce lupta mai departe. Plus că domeniul imobiliarelor a început să-și revină. Cu ce mai face din celelalte activități își asigură un venit pe care l-ar cîștiga cu mult mai multă bătaie de cap la un privat de top. Plus că nu ar mai fi el cel care să aibă frîiele. E revoltat de corupția din România și crede că statul e un administrator foarte prost. Crede că e nevoie de o schimbare curajoasă, doar că e greu să faci așa ceva cînd în societate predomină o mentalitate de asistați „să se dea” și cînd mediul business nu e susținut de stat așa cum ar trebui. E de acord cu ajutoarele sociale dar acestea să se dea numai celor bolnavi sau bătrîni, nu și celor care sunt apți de muncă. Crede că chiar s-ar putea mări acestea dacă s-ar da pe bune numai celor care merită, pentru că majoritatea iau fără să merite, fiind capabili să muncească sau avînd venituri reale mai mari decît declară oficial.
Oamenii se descurcă, care cum pot. Unii supraviețuiesc, alții își construiesc o carieră de succes și-și asigură un trai decent, poate chiar prosper. „La noi nu merge pe cinstite”, așa că face fiecare ce și cum poate, în liga în care joacă. Unii huliți și disprețuiți pentru parazitismul de care dau dovadă și pentru profilul moral exprimat de traiul și micile lor manevre, alții apreciați și invidiați pentru „curajul de a face ceva”, pentru ingeniozitate și capacitatea de adaptare. Unii cu stigmatul furtului și lenei, alții cu pecetea reușitei și viziunii. Aceeași țară, fapte din același registru.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii