Patronul meu, teroristul - de Radu Iliescu



sursa foto: http://www.partners.com.ro
- Domniţă dragă, ascultă la mine, a făcut el ceva, altfel nu-l luau ăştia. Păi crezi că vin ei pentru toată nimica? Sunt profesionişti, dacă l-au înhăţat înseamnă că e grav. Plutonierul Niţă era foarte încântat de cursul pe care-l luaseră evenimentele. Îl chemase pe Mehmet la Comisariat pentru nişte probleme la certificatul fetiţei, apoi îi pusese cătuşele şi-l predase SRI-ului. Cu teroriştii trebuie să ai puţină tactică, aici nu-i ca-n filme, era om aşezat şi nu-i ardea de efecte speciale în timpul programului, nici vorbă să se fugărească prin curţile oamenilor, din pitbull în pitbull, aaa, nu, asta e la americani. Lui nu-i permitea nici uniforma şi nici burta. La noi îi chemi frumos şi vin. Iar când îi vezi în birou gata, nu mai au scăpare, le pui cătuşile şi gata, îi controlezi să n-aibă o centură de explozibili pe undeva şi sunt ai tăi, pentru că teroriştii sunt oameni rezonabili, când văd că organul îi depăşeşte şi intelectual, şi numeric, cedează. Unde nu vine un regizor din ăla, american, să-l înveţe plutonierul Niţă cum se face? Nu vine, sigur că nu vine, lor le place şoul, panarama, să dea bine la public. Viaţa poliţistului român e mult mai plictisitoare, dar şi mult mai eficientă.
      Pe Mehmet îl controlase şi-i găsise un revolver şi un miliard de lei vechi. E clar. Ce om cuminte merge cu pistolul la brâu, dar ce, aici e ţară de haiduci? Da, dar are permis, i-a răspuns Luminiţa. Bine-bine, şi bănetul? Uneori are două-trei miliarde la el, soţul meu este bijutier, transportă aur sau diamante. Domniţă, nu mai insistaţi, SRI-ul îl filează de aproape un an. Păi ce crezi tu, că aici e stână fără câini? Plutonierul o tutuia patern, cum făcea cu soţiile infractorilor. Ferm, dar blând, cum trebuie să fie legea. Simţi nevoia să-şi dea drumul la un ochi de la curea, să-şi lase pântecul mai în voie, dar nu cuteză, nu în faţa femeii. Îşi spuse că mai poate răbda, îi făgădui că va fi contactată neîntârziat, sigur, poate chema un avocat, chiar şi mai mulţi dacă i se pare necesar, are dreptul, iar dacă nu-şi permite va primi unul din oficiu. Mă rog, aşa spune legea, ea sigur îşi permite.

     Mehmet mă prezentase fetelor în modul cel mai stupid posibil din universul vizibil: “El este Radu şi e noul vostru şef.” Intram pentru prima dată în prăvălia lui, în care lucrau deja două doamne, şi mă trezeam uns şef înainte să facem cunoştinţă. Cu două ceasuri în urmă eram concediat dintr-o multinaţională în care stabilisem un antirecord de vechime în muncă în acelaşi loc: trei zile. Reflectând retroactiv, nici şomer nu fusesem prea multă vreme. Iar acum, hodoronc tronc, eram şef din pragul uşii, la cinci metri de două femei crispate. Ildiko este vânzătoare-vânzătoare, mai înainte a lucrat într-o firmă de calculatoare în care erau angajaţi doar unguri. Nu din motive de discriminare, Doamne fereşte, dar ca nu cumva să se simtă prost românii la timbilding când văd că în jurul lor se vorbeşte exclusiv ungureşte. De acolo a plecat cu încă doi colegi, şi-au făcut propria firmă, după care au dat chics. Patronii n-au mai vrut s-o primească, iar apoi printr-o cunoştinţă a ajuns la Mehmet. E curată, conştiincioasă şi stresată.
      Maria e bijutier de profesie, a făcut şcoala profesională şi-ţi poate croşeta un lănţişor dacă-i dai un lingou de aur şi sculele necesare. Numai că nimeni nu-i mai dă, între timp s-au inventat maşini care scuipă câte 100 de inele pe minut sau zece metri de lănţişor, indiferent de model. Ea ar avea nevoie de două-trei zile pentru o bijuterie mai complicată. Ar putea cel mult să repare piesele rupte cu care vin clienţii, dar Mehmet nu-i dă voie, nu-i interesat. E calmă ca o ardeleancă ce şi-a isprăvit toate treburile şi, dac-o întrebi, e o enciclopedie a metalelor preţioase, cred că i-a trecut un camion de aur prin mână. De la ea am învăţat să cântăresc piesele în mână, după două luni aveam să evaluez greutatea bijuteriilor cu o abatere de mai puţin de jumătate de gram faţă de cântarul electronic. De la ea am învăţat cam toate aliajele de aur şi toate trucurile pentru a recunoaşte un fals folosindu-mă de ochi şi de mână.
      Mi-au luat trei săptămâni să ajung la o relaţie de camaraderie cu cele două colege. Cel mai mult m-a ajutat faptul că eram aproape tot timpul în aceeaşi încăpere. Niciun om rezonabil nu poate păstra o atmosferă ostilă când împarte cu cineva acelaşi spaţiu, iar eu aveam de-a face cu două femei de treabă. Bruscate, dar de nădejde. Când le-am văzut ochii ca nişte sloiuri de gheaţă, m-am întrebat oare ce-ar trebui făcut. M-a ajutat experienţa: nimic. Pur şi simplu am lăsat timpul să treacă, şi nici n-a fost nevoie de prea mult. La program m-am conformat ca şi ele, fără să mă sustrag de la nimic. Am fost amabil fără exagerare şi politicos ca pe vremea bunicilor. Nu există femeie care să nu se topească dacă eşti amabil şi politicos. Am măturat, am spart gheaţa pe trotuarul din faţa magazinului, am aranjat piesele dimineaţa şi le-am strâns în seif la închiderea programului. Am pus întrebări şi am ascultat răspunsurile. În general oamenii adoră să li se pună întrebări şi apoi să fie ascultaţi cu atenţie nedisimulată. Am cumpărat covrigi. Femeile adoră să le cumpere altcineva covrigii când temperatura coboară sub zero grade.
     Dacă ar fi să mă întrebaţi cu ce seamănă cel mai mult un magazin de bijuterii, aş răspunde fără ezitare: cu o sală de lectură. De fapt, cititor împătimit fiind, cele mai multe locuri din univers sunt pentru mine săli de lectură deghizate: barurile, gările, parcurile... Cel mai greu e să scoţi fiecare piesă şi s-o aşezi la locul ei, apoi să le strângi pe toate în seif. Bijuteria nu-i carmangerie, intră câţiva clienţi pe zi din care jumătate sunt obişnuiţi ai locului, depedendenţi de aur. Unii doar ling vitrinele, alţii cumpără frenetic. Nu există piesă, oricât de stranie, care să nu-şi găsească proprietarul. Personal, cu foarte puţine excepţii, găsesc că sunt incredibil de urâte, şi o vreme nu-mi explic de ce. Sunt a-simbolice, după vremuri. Industriale. Sunt înrudite estetic cu clădirile din metal şi sticlă, botoxarea la piţipoance bbnnnnnnnnnşi electrocasnicele de marcă. Mă uit pe etalaje şi văd frumuseţea nimicului. Peste ani aveam să cumpăr, din când în când, bijuterii lucrate manual, uşor asimetrice, cu istorie şi simbol. Dar asta avea să fie numai din ziua în care obiectele îmi vor fi revelat parfumul lor.
      Marc Alexandre m-a sunat după ce mi-a pescuit siviul undeva pe net. Am vorbit cam jumătate de oră, mi-a testat franceza şi, după cum avea să-mi spună, volubilitatea la telefon. Şeful haşerului unei corporaţii implantate la Cluj, aflat în căutare de francofoni. La sfârşitul convorbirii eram angajat, urma să începem training-ul peste vreo zece zile. Semnăm contractul. Intrăm pe linie. După trei zile, omul face un bilanţ cu mine şi o colegă, Mariana: fonetic vorbind, eu vorbesc mai bine franceză decât ea, dar la telefon vocea îşi pierde din calităţi, ea vorbeşte cu o idee de accent, dar la telefon vocea ei sună mai bine. Linia telefonică descompune vocea şi o recompune într-un mod neaşteptat, nu întotdeauna rezultatul este cel al emisiei omeneşti. Suntem, din punctul lui de vedere, cei mai buni francofoni ai firmei.
      Urmează pauza de masă, toată lumea iese la o cantină mai spălăţică, Marc Alexandre mă roagă să rămân un minut. Sala se goleşte. Vrea să-mi comunice că sunt concediat, m-a urmărit de la început şi a ajuns la concluzia că sunt un meneur, a vorbit şi cu Ludovic şi nu vor aşa ceva printre oamenii lor. Cine-i Ludovic? N-am idee. Ce înseamnă meneur? Am un lapsus, de fapt cred că n-am ştiut niciodată. Pare să fie din aceeaşi familie cu verbul mener, a conduce. Mă uit la el alb, mă ridic şi plec cu senzaţia că sunt un gunoi. Nici n-are rost să-l contrazic. Am senzaţia că joc un rol secundar într-un manual de management în care şeful este sfătuit să angajeze pe cineva pe care să-l concedieze câteva zile mai târziu, ca să dea un mesaj clar colectivului proaspăt format, să vadă toţi cine-i cu pâinea şi cuţitul. Eu n-am fost angajat cu contract de muncă, am semnat de fapt pe pagina 216 dintr-o carte de newspeak.
      Mehmet avea studii alese: opt clase şi şcoala postgenerală de hamal la Istambul. N-a ales nici el, nici părinţii lui să fie aşa, ci o tradiţie familială de sute de ani: înainte ca vreunul dintre copii să primească aurul cu care să-şi deschidă prăvălie, era trimis să facă cea mai de jos muncă din bazar. Să spele, să măture, să care greutăţi cot la cot cu cei mai săraci. Asta a făcut Mehmet timp de opt ani, şapte zile din şapte. Patronul lui considera că nici măcar rugăciunea colectivă de vineri, la care trebuie să participe toţi musulmanii, nu este un motiv prea serios ca angajaţii lui să întrerupă lucrul. Când în sfârşit i-au dat ai lui capitalul şi l-au trimis în România, Mehmet a rămas cu nişte rutine de la care, atunci când l-am cunoscut eu, nu învăţase să se abată. Se deprinsese cu cele mai ieftine haine, avea o maşină foarte oarecare şi asta-l făcea să se piardă cu uşurinţă în mulţime oricâte diamante ar fi avut într-un plic de plastic din buzunar. Vorbea fluent şase limbi de circulaţie est-europeană: bulgara, româna, maghiara, poloneza, rusa şi ucrainiana.
      Practic, toţi oamenii cu care intrase în contact îl învăţaseră limbile lor într-un mod inaccesibil cărţilor şi cursurilor practice din universităţi. Lăsat de capul lui bun, fără cărţi şi caiete, Mehmet învăţase ca un copil să vorbească în nişte limbi care, cu timpul, au încetat să-i mai fie străine. Când m-a văzut cu un manual de turcă în mână, a fost cuprins de uimire până a exclamat: “Aaa, ca la şcoala!” Hotărât lucru, pentru Mehmet limbile străine nu se învăţau din cărţi. Vorbea bine româneşte, fără celebrul “accent turcesc” consacrat de Toate pânzele sus sau Take, Ianke şi Cadâr. Vorbea ca mine şi ca tine, cu umor spontan, cu înjurături ardeleneşti şi cu subtile nuanţe atunci când povestea despre Turcia sau despre islam. Ildiko m-a asigurat că vorbea la fel de bine şi ungureşte. Era de acasă, din Diyarbakir, vorbitor fluent de arabă şi de kurdă, limbi pe care le asimilase, după cum spunea, pe maidan şi la şcoala coranică, bătând mingea cu copiii altor orientali sau dondănind din cartea lor. De fapt, de la kurzi credea Luminiţa că i s-a tras şi arestarea, bărbatu-său era prea politicos, se mai întâlnea cu ei prin restaurantul turcesc de pe Brătianu, dădeau mâna şi vorbeau, dar cu cine nu vorbea Mehmet? Şi doar îi spusese să nu se întindă cu ei, că-s răi şi periculoşi.
      Pe Luminiţa o cunoscuse în bazar când era încă de liceu. Era cu maică-sa, venită să facă bişniţă după revoluţie, o trăsese de mânecă pe viitoarea soacră şi le băgase pe amândouă în prăvălia unde lucra. După alişveriş le dusese bagajele la hotel, iar asta s-a repetat negreşit timp de câţiva ani, deşi de la o vreme Luminiţa era studentă la limbi străine, vemea bişniţei trecuse, doar farmecul Istambulului rămăsese intact. S-au căsătorit la biserică, pentru că aşa a vrut ea, în locul lui spunând cele ce erau de spus naşul de cununie. S-au căsătorit şi la moscheie, fără să fie ea de faţă, acolo e un simplu anunţ în faţa comunităţii şi o rugăciune colectivă. Peste un an au avut o fetiţă, căreia i-au spus Miriam, numele arab al Fecioarei în Islam. Luminiţa gătea turceşte, citea Coranul şi-i punea întrebări lui Mehmet, dar se ruga româneşti cu faţa la icoanele de acasă. Mehmet avusese o singură pretenţie: în frigiderul lui să nu intre niciodata carne de porc. Izbutise să înveţe să doarmă în pat, la cererea soţiei, dar continua să ia masa direct de pe covor, cu picioarele răsucite sub el, şi asta făceau şi socrii lui când veneau în vizită la copii, şi invitaţii. I-am văzut împreună, el binecuvântând bucatele în arabă înainte de a mânca, ei făcându-şi semnul crucii, într-o perfectă înţelegere pe care trebuie s-o vezi ca s-o .
      Când am dat de Mehmet cred că aveam deja cam o sută de prieteni comuni, dar din ăştia reali, cu poveşti şi ceasuri petrecute împreună, nu prin reţele de socializare. Sufi din tariqah Nakshbandyya, l-am auzit în multe rânduri rumizând spontan. Nu ştiu dacă-l citise pe Rumi, cel mai probabil nu, pe Mehmet nu l-am văzut niciodată citind ceva. Poată că era educaţia lui orientală, pentru că un copil care trăieşte în bazar printre negustori care învârt pe degete tasbihul în timp ce cu o mişcare imperceptibilă a buzelor se roagă neîncetat, tot de o anume educaţie are parte. Amintirea neîncetată a Numelui nu este incompatibilă, în părţile acelea de lume, cu acţiunea vizibilă sau banii. De ajuns însă sigur ajunsese la el prin viu grai, Mehmet era fix atât de alfabetizat cât să poată avea acces la hârtiile de care epoca noastră nu se mai poate dezbăra, dar trăia într-o cultură orală, în care vorbele merg de la gură la ureche şi nimeni nu se străduieşte să-şi amintească cine le-a zis, pentru că o sclipire adevărată aparţine fără drept de apel tuturor celor dispuşi s-o înţeleagă şi să se bucure de ea.
      Cu Marc Alexandre m-am întâlnit la vreo două săptămâni după ce mă concediase prin Piaţa Cipariu, unde o aşteptam pe Delioara să iasă de la lucru. Şaten deschis, aproape blond, într-un pardesiu negru, lung, s-a oprit, şi-a scos mănuşa de piele şi am dat mâna. Am schimbat câteva fraze de politeţe, când mi-a venit ideea să-l întreb ce-a fost faza aia cu angajatul şi datul afară a treia zi. Ceea ce am şi făcut. A început să-mi explice, metodic şi sfătos, că ceva, moment în care mi-am adus aminte de avertismentul lui făcut chiar la angajare, că un operator de call center trebuie să înveţe foarte rapid să mintă, minciuna e una din componentele esenţiale ale celui care interacţionează cu clienţii. Iar mie mi s-a tăiat filmul, vorbele francezului s-au revărsat spre mine ca o pastă cleioasă, am avut senzaţia că mă aflu în faţa cretanului Epimenide care se străduia să mă facă să înţeleg ceva din nişte cărţi pentru care nu puteam avea decât un dispreţ pe care nu făceam niciun efort să-l disimulez. Ne-am strâns mâna şi s-a îndepărtat la fel cum venise, şaten deschis, în negru, elegant.
       Mehmet a fost acuzat de terorism, i s-a spus că pe numele lui se află deschis un dosar penal instrumentat de SRI şi că trebuie neîntârziat să părăsească ţara. Deschis e un fel de a spune, pentru că avocaţii nu au ajuns niciodată la el, dosarele care afectează siguranţa naţională fiind secrete de la copertă până la ultima filă. Sâmbătă dimineaţa era deja la aeroport, flancat de doi bărbaţi în pardesie lungi. I s-a explicat că trebuie să-şi cumpere singur bilet dacă vrea să fie chemat la proces, altfel se va judeca în absenţa lui. Şi mai ales să nu se întoarcă în România până când nu va fi chemat. A avut voie să-i facă din mână soţiei înainte de a urca în avion, din spatele unui perete de sticlă. Timp de un an şi jumătate îi va face din mână şi ei, şi fetiţei, din spatele unei camere montate pe un calculator.
     Pe Luminiţa n-a chemat-o sub niciun chip în Turcia. A lăsat-o pe ea să decidă, şi decizia n-a venit nicicând. S-au topit amândoi unul după altul până când el şi-a luat inima-n dinţi şi a deschis prăvălie în Debrecen, la câţiva paşi de graniţa cu România. Timp de încă un an şi ceva, Luminiţa a mers să-l vadă săptămână de săptămână, şi le-a fost ceva mai bine la toţi trei. Mehmet a vândut aur până când, într-o zi, s-a prezentat la vama Borş, a prezentat paşaportul şi a intrat în România. Atunci a înţeles. Şi-a căutat un oraş mai mic în care şi-a deschis noua bijuterie, unde a rămas şi se află şi în acest moment. Banii care i-au fost confiscaţi în momentul expulzării nu i-au fost returnaţi niciodată. Nimeni nu l-a chemat la niciun proces. Oficial, nu a fost şi nu este acuzat de nimic. Şi-a cumpărat o altă armă, pe cealaltă a declarat-o pierdută. Permisul de port-armă este în continuare valabil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog