marți, 20 iunie 2017

Cocaină și bere la pet




Spune-mi cu ce te droghezi, ca să-ți spun din ce clasă socială ești și cam ce nivel de trai ai! Că fumezi tutun sau marijuana, tragi pe nas cocaină, bagi pastile, timbre, bei alcool, iei Xanax sau te injectezi cu heroină, tot în categoria consumatorilor de substanțe psihotrope și psihoactive poți fi încadrat, însă doar consumul anumitor substanțe îți poate afecta profilul moral și caracterologic în ochii semenilor. Cocaina, pastilele și alte substanțe scumpe, accesibile doar în anumite cercuri și la anumite costuri, nu te fac automat să pari un netrebnic, viciat moral. Din contră, pot chiar să-ți atragă o aură de excentricitate, să fie un semn al succesului și realizării, plus al apartenenței la categoria învingătorilor. Dacă bagi alcool și țigări ieftine e bai mare cu tine, e semn că puți a sărăcie , lene și iresponsabilitate. A lipsă de respect de sine sau a incapacitate/lipsă de voință de a-ți depăși condiția sau împlini potențialul.
Dar mai mult decît substanțele în sine, clasa socială, ocupația și descendența te pot încadra în categoria consumatorilor cool, excentrici, open-mind, creativi sau în categoria rataților, a „drogaților”, leneșilor și a parazițiilor vicioși. Una e să porți un costum de 500 de coco sau niște straie vintage, croite de un artist independent, să lucrezi în sectorul bancar sau în industriile creative și să tragi pe nas cocaină, să bagi pastile sau să lingi timbre prin cluburi de fițe sau prin apartamente de lux, la party-uri private și alta e să sufli un deț într-o crîșmă de sat, să bagi un pet de bere ieftină în miezul zilei, lîngă o betonieră, pe un șantier și să fumezi țigări ieftine, poate chiar penale, îmbrăcat ordinar, poate chiar sărăcăcios și lucrînd cu ziua, la negru sau pe salariul minim. Mai mult, dacă ești din prima categorie poți chiar consuma produsele specifice celor din a doua categorie și tot ieși bine ca percepție publică. Ești un tip/o tipă deschis/ă, excentric/ă, fără aere, un demofil chiar. Dacă ești din a doua categorie și-ți pică sub nas niște coca, tot prost ieși, că e semn că ești ahtiat după, disperat să bagi orice și chiar iresponsabil, că de banii ăia ai putea să cumperi ceva la copii sau să te înscri la un curs de dezvoltare personală și/sau recalificare.

marți, 6 iunie 2017

Sexul și Capitalul -reglementări și metode de rezistență - de Maria Cernat


 (Bogdan Popa, Sexul și capitalul. O teorie a filmului românesc, Editura Tracus Arte, 2017)
De curând peisajul livresc a ceea ce numim ”stânga românească” s-a îmbogățit cu o lucrare foarte atipică: s-a scris despre film, s-a scris despre capital, s-a scris despre putere, dar foarte puțin despre sex, film, putere și capital laolaltă. Este meritul lui Bogdan Popa acela de a fi adus în câmpul preocupărilor gândirii critice românești teme foarte importante legate de tentativele tot mai violente de reglementare a sexualității, de încadrare filmică a sexualității ”normale”. Cartea debutează cu o dorință – promisiune: Dorința mea este să poți să îți imaginezi noi relații sexuale și afective care acum sunt identificate ca inferioare și abjecte. Celuloidul este un teritoriu al visării încă necomodificate. Lumea nouă poate fi identificată prin practica cititului, iar sexul nou te va aștepta răbdător, cu picioarele desfăcute, după ce o să citești propozițiile din fața ta”.(p.13)
Proiectul de eliberare de sexualitatea heteronormativă este așadar obiectivul care ghidează critica unor importante pelicule din cinematografia românească. Această critică se face de pe poziții asumat marxiste, iar scopul ei este să ne facă ceva mai perverși decât am fi dispuși, înainte de citirea ei, să ne permitem să fim.
Lucrarea de ample dimensiuni cuprinde o bună parte dintre analizele pe care Bogdan Popa le-a publicat pe platforma de reflecții psihanalitice CafeGradiva. În lucrare aceste eseuri sunt grupate tematic. În prima parte Bogdan Popa discută despre noile condiții de producție cinematografică și modul în care ele structurează un nou tip de model uman: Noul Val al realismului românesc nu vinde doar o realitate, ci și o biopolitică, un mod de viață de succes. Generația tânără, în avangarda ei, visează să se întrețină din publicitate și să facă filme de autor. Cele două industrii ale imaginii publicitatea și filmul sunt fețele unui proces istoric prin care capitalismul este trrăit de o generație care îl contestă, dar îl și întreține.(p. 23)

sâmbătă, 3 iunie 2017

Apel pentru înscrieri: Școala de vară de la Telciu, ediția a 2-a


      (De)Localizând Europa: Estul, Celălalt și Ruralul

                                        Telciu, Bistrița-Năsăud
                                           13-20 August 2017



Ediția din acest an a Școlii de vară de la Telciu se concentrează asupra poziționalității istorice, sociale și economice a periferiei și ruralității, în contextul ideii unei Europe în schimbare. Ce istorii diferite pot confrunta valurile recente ale izolaționismului și protecționismului, creșterea Europei etno-naționaliste și a ideilor polarizatoare ca „Europa cu două viteze”, precum și intruziunea continuă asupra bunurilor comune, resurselor naturale și economiilor de subzistență? Cum redefinesc „Estul”, „Sudul” și „Ceilalții” Europei, inclusiv ceilalții ei interni și coloniali, sensul Europei? Școala de vară de la Telciu este interesată în a prioritiza și a documenta diferitele răspunsuri ale istoriilor locale date modelelor globale, moștenirilor imperiale și planurilor de stat, conectând localitatea Telciu cu proiecte semnificative de modernizare și istoriile regionale și internaționale ale participanților la această ediție.
Școala de vară de la Telciu se adresează tuturor celor interesați de problematicile abordate și de activitățile cuprinse în program, indiferent de vîrstă sau studii.

Taxa de participare
  • accesul este gratuit pentru cursanții din România și Republica Moldova.
  • 50 de euro pentru cursanții din afara Uniunii Europene și din țările membre ale UE cu venitul minim garantat sub 500 de euro pe lună.
  • 100 de euro pentru cursanții din Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii.
Înscrierea asigură
  • Accesul la toate activitățiile.
  • Se asigură loc de campare, cu acces la WC și duș. Gratuit.
  • Se intermediază cazarea la săteni în limita locurilor disponibile.
  • Beneficiază de reducere la restaurantul ”Hovrea”, 3 mese pe zi costînd 35 lei/aproximativ 8 euro.


Pentru a aplica la Scoala de Vară de la Telciu, ediţia 2017, vă rugăm completati formularul de pe site-ul nostru: http://centrulpentrustudiereamodernitatiisialumiirurale.ro
Pentru înscrierile la cele 4 ateliere adresate copiilor și tinerilor din Telciu și din localitățile învecinate (elevi de ciclu gimnazial sau liceal, studenți, absolvenți de liceu sau școală profesională etc.) vă rugăm să ne scrieți un mesaj accesând secțiunea ”Contact” de pe acest site, iar în mesaj să specificați numele, vârsta și atelierul sau atelierele care vă interesează. Cei din Telciu au și posibilitatea de a se înscrie luând legătura cu doamna profesoară Mihaela Vlașin de la Liceul Tehnologic. Având în vedere că atelierul „Ghid imaginar al Telciului” (atelier de teatru dedicat elevilor din comuna Telciu și localitățile învecinate, vîrsta 10-14 ani) coordonat de Claudiu Lorand Maxim și Silvana Râpeanu urmează să înceapă de la 3 Iulie 2107 și să dureze până în 11 august, vă recomandăm să vă înscrieți până la data de 1 iulie. Pentru restul atelierelor, termenul limită de înscriere este 1 August.

Programul din acest an cuprinde: 14 cursuri; 4 ateliere (teatru, film documentar și desen narativ + modelaj în lut) pentru copiii și tinerii din Telciu și din localitățile învecinate; două spectacole de teatru; 5 seri de proiecții de film; lansări de cărți și reviste; dezbateri și excursii. Mai multe detalii despre conținutul acestei ediții puteți găsi accesînd secțiunea Școala de vară de la Telciu de pe site-ul nostru: http://centrulpentrustudiereamodernitatiisialumiirurale.ro
Pentru întrebări și lămuriri vă stăm la dispoziție pe pagina noastră de Facebook sau la adresa de e-mail modernitateruralitate@gmail.com

    1. Organizator

Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale
    1. Finanțatori

    1. Parteneri

    1. Parteneri media


joi, 18 mai 2017

Hai să băgăm Telciu în Cartea Recordurilor

foto: ObservatorBN
După cum bine știți, Bistrița-Năsăud a intrat în febra recordurilor, parcă vrînd să arate că nu doar la București sau în alte mari orașe ale țării se poate organiza/face cel mai mare ceva din lume. Prin urmare, ca să batem trendul cît e cald, profitînd de desfășurarea celei de-a doua ediții a Școlii de vară de la Telciu, propun și eu organizarea cîtorva acțiuni similare prin care Telciu să intre în cartea recordurilor, măcar pînă se trezesc alții să ne sufle poziția. Propun mai multe categorii, ca să fim siguri că nu-i punem degeaba pe drumuri pe reprezentanții Cărții Recordurilor, chiar dacă știu deja drumul către acea parte a lumii, măcar pînă la Năsăud:
- cel mai mare număr de oameni cu doctorat la purtător (plagiatorii nu se numără) adunați într-un sat.
- cel mai mare număr de oameni cu doctoratul neterminat adunați într-un sat.
- cel mai mare număr de absolvenți de studii superioare fără loc de muncă și fără perspectiva profesării în domeniul pentru care s-au pregătit, adunați într-un sat.
- cel mai mare număr de antropologi și sociologi adunați într-un bar de sat sau, opțional, în jurul unui cazan în care se pregătește o tocană după o rețetă străbună, cum nu găsești nicăieri altundeva. Adică cu mai mult cimbru și pătrunjel decît în alte locuri. Și cu paprică din belșug.
- cel mai mare număr de progresiști (de toate nuanțele, inclusiv progresiști care sunt de fapt reacționari) adunați în jurul unei bărbînțe cu brînză frămîntată cu sare și acoperită cu un strat de două degete de untură de porc, ca să reziste pînă după Crăciun. Bărbînța cu brînză ne-o dă Victor Teodor Hovrea, numai noi să fim de-ajuns.
- cel mai mare număr de oameni adunați într-un sat ca să încingă un joc popular (cu ceterași care să cînte live sau cu un laptop conectat la o stație și niște boxe bune) fără să fie îmbrăcați în straie populare și fără să știe juca.
Eu zic că avem de unde alege. Aștept înscrierile, cu specificarea categoriei/lor pentru care optați. Rog seriozitate maximă, pe cît posibil.
Later edit:
Adina Mocanu a adus în discuție ideea discriminării celor de la litere, așa că mă văd nevoit să adaug o lămurire. Departe de noi gîndul excluderii și discriminării anumitor categorii de absolvenți, dar față de literați și etnologi avem o îndreptățită rezervăr, de frică să n-o dea în sămănătorisme, reverii pastorale, pasteluri și lălăieli nostalgic-idilice despre traiul rural, de altă dată sau prezent. Totuși, orice om de bună credință, cu sau fără doctorat, cu sau fără pregătire de specialitate, poate constata că în afară de punctul 4, există opțiuni pentru foarte multă lume. Așa că haideți la record. Să arătăm lumii că și recordurile se pot naște la sat, nu doar eternitatea și răscoalele țărănești. Nouă, telcenilor, mai dragi decît tradițiile tradiționale, ni-s dragi doar recordurile, jinarsul de poame, tocana de hribe și brînza iute, bine frămîntată și conservată!

miercuri, 17 mai 2017

Dezbatere despre drepturile angajaților și condițiile de muncă și salarizare din România



În timpul protestelor recente ale angajaților de la Leoni Bistrița și Draxlmayer Satu-Mare s-a recurs din nou la eternul șantaj cu mutarea liniilor de producție din România în țări cu forță de muncă mai ieftină și mai dispusă să accepte volum mare de muncă și condiții mai apropiate de ideea de sclavie decît de ideea de muncă în condiții demne. În cazul bistrițenilor, „pericolul” a fost vînturat de însuși prefectul județului, mai îngrijorat de profitul și producția investitorului german, decît de traiul și situația cetățenilor pe care pretinde că-i reprezintă.
       În acest context, o discuție despre Codul Muncii, drepturile angajaților, condițiile de muncă și salarizare, se impune. Prin urmare, în cadrul acestei ediții a Școlii de vară de la Telciu, ca prefață la proiecția documentarului franțuzesc „Merci Patron!” (2015, regizat de Fr. Ruffin), despre mizeria și deznădejdea lăsate de relocarea unei fabrici din Franța în Polonia, intenționăm să organizăm o astfel de discuție la care sunt invitați să participe, alături de invitații și cursanții acestei ediții, localnicii din Telciu și din împrejurimi, în special cei care au lucrat/lucrează la Leoni sau au trecut/trec prin situații similare. Pe de altă parte, pentru ca să nu cădem în urechisme și vorbit în necunoștiință de cauză, ar fi binevenită participarea unei/unor persoane care au cunoștiințe aprofundate despre Codul Muncii, legislația europeană din domeniu și alte aspecte importante pentru a oferi o bază temeinică discuției. În acest sens, dacă sunt persoane care se simt în stare să se înhame la un astfel de demers, îi invităm să ne contacteze la adresele de mail: modernitateruralitate@gmail.com sau valer_cosma@yahoo. Com.
      Avem în vedere o discuție de aproximativ o oră, cu un moderator și un invitat, discuție care să includă și intervențiile din public. Pentru că știm că o astfel de tematică necesită un timp mai lung pentru dezbatere, discuția poate fi reluată după proiectarea filmului documentar, pornind tocmai de la cazul care constituie subiectul acestui documentar și continunînd cu situația angajaților din România. Se asigură cazare, masă și decontarea cheltuielilor de transport către Telciu și înapoi.







duminică, 14 mai 2017

Cele trei ghicitoare de pe Valea lui Stan



Pe Valea lui Stan aveam trei ghicitoare: lelea Floare a lui Pîrțu, Freza și Vica lui Hondrari. Numai cea din urmă mai trăiește și încă mai dă ocazional în cărți. Doar că nu prea mai are cerere, deși nu trebuie să-i lași mai mult de un pachet de țigări sau o ciocolată, ceva acolo, pentru o tură de ghicit. Freza și Pîrța, cum îi ziceam noi lelii Floare, ghiceau și în bobi de fasole sau porumb. Eu doar la Freza și la Vica am fost, că Pîrța era mai inaccesibilă și nouă puștanilor ne părea urîcioasă și rea, pentru că își închidea poarta de Crăciun, ca să n-o buntuzească copiii cu colinda, banda lui Bujor sau Irozii. Eram convinși că e zgîrcită și rea și pentru că, deși avea struguri, coacăze și mere, se zicea că nu dă dacă-i ceri. Eu unul n-am întrebat-o niciodată dacă ne-ar da sau nu ceva struguri sau coacăze, fiindu-mi suficient ce ziceau ceilalți și părîndu-mi mult mai incitant să-mi bat capul toată ziua cu planuri și scheme de pătruns în grădină sau pe acoperișul bucătăriei, pe unde-și întinsese via. Aveam să constat peste cîțiva ani, cînd am crescut nițel mai mare și am mers cu Gigi de la Cluj îmbrăcați în cerșetori, cu haine rondioșe și feștiți pe față, ca să cerșim la poarta ei, că de fapt nu era chiar așa zgîrcită. Poate doar sătulă de boacănele derbedeilor ce făceau gălăgie pe uliță, dădeau cu picioare în poarta ei de tablă și treceau ca termitele prin grădina ei de fructe. Ne-a poftit atunci în beci, ne-a evaluat un pic derutată de feșteala de pe moacele noastre, ce ne făcea să părem mai mult niște hornari veniți de la muncă, decît ceea ce pretindeam noi că suntem, țigani săraci din Rădăuți. Ne-a dat cîrnați, slănină și nu mai știu ce. I-am mulțumit, am rîs ca proștii și-apoi am urcat pe deal să frigem slănina și să mîncăm cîrnații, mîndrii tare că n-a dibuit cine eram. Mama în schimb i-a trecut pragul de cîteva ori cu ceva necazuri ce necesitau aruncarea bobilor sau arătarea cărților. Zicea că e foarte pricepută la asta și că rar cînd dă greș.
      Noi, ăștia tineri, solicitam mai ales serviciile Frezei, că stătea lîngă Gigi, era povestitoare și glumeață și puteam fuma de față cu ea, că nu ne pîra. Deși porecla i se trăgea de la faptul că tundea lumea, noi doar pentru datul în bobi o deranjam, c-aveam gusturi mai sofisticate la frizuri. Ne adunam la Gigi, unde puteam liniștiți fuma, și o rugam să vină să ne lămurească grijile noastre legate de viitor și mai ales dilemele sentimentale care ne măcinau periodic traiul. Gigi fiind mai mare, cu bacul pe cap și fără planuri de studii superioare, era mai preocupat de ce i se arată într-ale muncii. Bobii i-au arătat tot felul, mai ales drumuri în străinătate, munci mai bine plătite ca la noi, șantiere și alte cele din categoria asta. Evident, cu atenționări legate de dușmani, de oameni care nu-ți vor binele și de femei periculoase, în privința cărora trebuie să fie cu mare băgare de seamă. Spre norocul lui, Gigi n-a dat peste niciun dușman sau femei fatale prin străinătățuri, pentru că n-a părăsit țara.

sâmbătă, 13 mai 2017

Leoni sau succesul strategiei de a produce cablaje în țări cu salarii mici



sursa foto: Bistrițeanul.ro
Protestul spontan al muncitorilor de la Leoni Bistrița s-a stins repede, după nici 2 zile de blocare a producției, iar acum s-a intrat în faza de represalii, adică de recuperare a pierderilor prin forțarea greviștilor să presteze ore de muncă suplimentare. Probabil, mai mult decît recuperarea pierderilor, miza este învățătura de minte ce trebuie transmisă protestatarilor abandonați de multă vreme, atît de către sindicate, cît și de către autoritățile locale și centrale. Așa cum a reieșit și din declarațiile prefectului, care a scos la interval eterna amenințare a relocării investitorului, cît și din avertismentul conducerii că vor fi aduși muncitori din Serbia, angajații Leoni (și alții aflați în situații similare) trebuie să bage bine la meclă nu doar că autoritățile și angajatorul nu dau două cepe degerate pe ei, ci și faptul că nu sunt altceva decît carne de tun în malaxorul marelui capital. Că au copii de crescut, bătrîni de îngrijit și rate de plătit, e problema lor. Reprezentanții statului nu au vreme de pierdut pe astfel de mărunțișuri, grija lor principală fiind profitul și confortul investitorului. Să zică mersi că nu-s în alte zone din care marii investitori își extrag profiturile, zone în care o astfel de manevră ar fi fost reprimată brutal prin trimiterea forțelor de ordine, mult mai bine remunerate. La Bistrița, urbe civilizată, europeană, oamenii au fost lăsați cîteva ore să-și dea în petec, să-și strige oful și să participe la simulacrul de negocieri, așa că acum e cazul să pună osul și să-și vadă de treabă, că e nevoie de noi recorduri de făcut în materie de producție.

marți, 11 aprilie 2017

Despre descurcăreală și succes. Patru povești





Se dau cîteva cazuri.

1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței oricînd. Și cum nu voia să devină o povară pentru copiii săi, pe care și așa nu i-a putut ajuta prea mult, accepta orice loc de muncă care-i oferea contract și-i asigura plata contribuțiilor sociale. Că nu voia să se trezească prin spitale fără să fie asigurată. Vechime avea, dar n-avea vîrsta necesară, așa că cineva a lămurit-o cum poate proceda ca să se pensioneze înainte de vreme. Ținta nu erau banii, o pensie de boală, înainte de vîrsta legală, era semnificativ mai mică decît una la termen. Mai ales cînd aproape toată viața ai lucrat pe salariul minim pe economie. Ținta era asigurarea medicală, garanția că dacă o lovește ceva necaz – și semne părea că are – are asigurat măcar tratamentul și îngrijirea spitalicească. Atîta cît e și cum e. Că din pensia pe care o căpăta abia-și acoperea cheltuielile și hrana. A dat ceva la un doctor, a fost la niște comisii și s-a trezit pensionară. Era mai liniștită. Cu banii pe care-i făcea din cusut și alte mărunțișuri, cu mica ei grădină, porcul și găinile, se descurca onorabil. Avea chiar posibilitatea să-și încarce copiii cu cîte ceva de fiecare dată cînd îi treceau pragul. Sau să le trimită pachete, că de venit reușeau să vină tot mai rar. Că terminaseră facultatea, lucrau la Cluj și nu aveau posibilitatea să vină atît de des acasă. Dar pachetele le prindeau bine, că mai scuteau din cheltuielile cu mîncarea. Că și așa abia acopereau chiria și cheltuielile. Angela este o parazită, o escroacă care încasează pe nedrept o pensie de boală, în urma unor controale aranjate și în urma unor șpăgi date cui trebuie.

miercuri, 15 martie 2017

Ionuț Dumitru sau cîte luntrii încap sub un cur bine remunerat?




photo: rfi.ro

Domnul Ionuț Dumitru este președinte al Consiliului Fiscal, instituție care are un rol cheie în deciderea/influențarea politicilor economice și a strategiilor fiscale ale României. Aceeași instituție aprobă bugetele și rectificările.
          Pe lîngă acest job de boss, domnul mai are o slujbă la stat, fiind și cadru didactic la Academia de Științe Economice din București. Fiind gospodar mare și, după cum știe toată lumea, având timp liber berechet în calitate de bugetar, a devenit și un activ cumpărător de terenuri agricole în județul Ialomița unde are în jur de 50 de ha de teren agricol.
         Dar nu s-a oprit aici și vrînd să demonstreze că se poate, că stahanovismul nu e doar o creație caricaturală a hărniciei comuniste, și-a mai tras un job. E cel mai importan job al său și este, desigur, în privat. S-ar putea ca ordinea să fie cam inversă, adică jobul din privat să-l fi propulsat în fotoliul de stat. Dar nu ordinea e cea mai importantă. Revenim, domul nu se spetește pe orice post ordinar și nici la orice privat, ci tocmai la Raiffaissen Bank, cel mai mînios actor bancar din România. Zic mânios pentru că a reacționat urît rău de tot la legea dării în plată și la cea cu conversia creditelor în franci elvețieni, amenințând statul român cu procese la curțile internaționaleS-ar putea ca reacția asta de mînie să fie de fapt a lui - știm cu toții că băncile n-au suflet și sentimente - precum și ideea de a tîrî prin tribunale statul român. Asta pentru că dumnealui este tocmai economistul-șef al Raifaissen Bank România. Adică tot boss. De fapt un fel de bossulică local, că are și el alți boșși peste. Dar tot e ceva să fii boss și la stat și la privat, cam pe aceeași felie. Păi să nu fim mîndri de așa om, de așa realizări?
           O fi omul tare priceput într-ale economiei și finanțelor, dovadă că face banul gros atît de la stat, cît și din privat, plus că se înfige pe piața agricolă, dar îmi pun și eu niște întrebări, ca tot omul. Nu neapărat cînd are vreme să le facă pe toate și să le facă într-atît de bine încît să-și merite purcoiul de bani cu care e răsplătit de angajatori, ci care-i este ordinea priorităților cînd vine vorba de loialitate și apărarea intereselor? Desigur, prima poziție ar fi ocupată de interesele personale, după cum lesne se poate observa, dar apoi? Să fie statul și societatea a căror politici fiscale le influențează? Să fie banca la a cărei rotunjire de profit trudește din greu?
          Trecem peste asta și ajungem la un alt aspect. Domnul ăsta s-a activat puternic recent, fiind îngrijorat de creșterile salariale anunțate în sectorul bugetar. Că sunt amețitoare, că iresponsabilitate, că una, alta. Hai să vedem cine vorbește. Să tragem o privire peste declarația sa de avere, cel puțin cît ni se permite să vedem. Omul capătă de la stat lunar aproximativ 8. 000 de lei. Salariul de la bancă e confidential, mai are 69. 000/an venituri din activități agricole datorată celeilalte dimensiuni a ființei sale economice, cea de latifundiar. Mai dă și consultanță. Deci un individ cu curul în vreo 3-4 luntrii, cu două joburi la stat și cu afaceri puse în mișcare, plus un salariu de bancher-șef  - pentru astfel de poziții se vehiculează cifre amețitoare de zeci de mii de euro – e îngrijorat că se preconizează creșteri salariale și pentru alți bugetari. Exact clișeul ăla cu îmbuibatul ce stă călare pe un purcoi de bănet și-l ceartă ca lacom și iresponsabil pe fraierul cu un salariu cam cît ciubucul lăsat de el lunar prin localurile rafinate pe unde-și plimbă ființa economică multi-lateral dezvoltată.

marți, 14 martie 2017

Casanova 13 - de Adina Mocanu



Din experiențele mele cu poliția locală barceloneză. Începusem cel de-al doilea master, iar ca să mă întrețin, lucram într-un mic hostel, chiar în centrul orașului. Într-o dimineață, acum 6 ani, cred că era ora 7.00, ieșisem la intrarea principală. Îmi aduc aminte că era o zi călduroasă, probabil la sfârșitul primăverii. Sorbeam din cafea și priveam trecătorii. Nu știu cum se face, dar când m-am ridicat de pe băncuța pe care eram așezată, am observat un om sprijinit pe unul dintre pereții exteriori ai localului. Nu se putea ține pe picioare, avea hainele motolite, părul dezordonat, cred că era din Cuba sau din Guineea, după accent. Murmura ceva și avea o sticluță cu un lichid colorat lângă el. Nu trec mai mult de 10 minute, că apar Els mossos d’esquadra, cei de la poliția locală și încep să-l ia la întrebări: unde își petrecuse noaptea, ce făcea acolo, dacă nu a avut legătură cu un furt din cartier. Individul nu zicea nimic, bălmăjea ceva nedescifrabil, mișcându-se de pe o parte pe cealaltă. Atunci, unul dintre polițiști îi spune să stea drept pe un ton autoritar și începe să-l atingă cu bastonul de cauciuc. Un pic cam cherchelit, omul nu reacționează și cade jos. Cei trei polițiști încep să-l lovească de-o sălbăticie de nedescris. Prima mea reacție a fost să strig și să le zic să-l lase în pace. Nu făcuse absolut nimic. Fusesem acolo! Văzusem cu ochii mei! Apoi am scos telefonul ca să-i filmez, însă unul dintre ei s-a apropiat și m-a bruscat. Era prima dată când nu înțelegeam de ce polițiștii erau atât de brutali. Aveam impresia că în Occident totul era impecabil. Primea mea ieșire în acea lumea pe care o considerasem perfectă, dreaptă, justițiară. M-a împins și m-au amenințat. Clar, mi-au zis să nu mă bag. Dar era nedrept! Cum să dea într-un om care era vizibil beat, nu se putea ridica, pentru că era praf! Îmi era greu să cred că furase ceva când nici măcar nu se ținea pe picioare. Am continuat să țip și oamenii au început să iasă pe stradă. Acest gest, i-a făcut să se calmeze, însă polițistul care era lângă mine mi-a cerut documentul de identitate. Mi-a luat datele și au plecat.
După 3 ani, am primit o citație de la judecătorie. Avuseseră datele mele și trebuia să dau declarație în calitatea de martoră la proces. În acea perioada, mă pregăteam să plec la studii în SUA, și le-am spus că nu puteam să merg la proces, dar acest lucru a ridicat suspiciuni. Știau că sunt româncă, și, probabil, că asta a intensificat bănuiala cum că aș fi avut legături cu suspectul. Mi-au zis scurt că trebuia să merg acolo să dau declarație, altfel îmi dădeau amendă pentru că evitam organul de ordine. Firește că nu puteam să-mi amân călătoria și m-am revoltat. După 3 ani, un proces pentru o persoană care nu făcuse nimic. În plus, avea loc exact când eu trebuia să fiu în SUA. Biletul nu puteam să-l schimb și nici să amân călătoria pentru că pierdeam bursa. Așa că am sunat-o pe directoarea de departament, apoi directoarea l-a sunat pe decan, iar el la rândul lui pe vicerectoare. Mi-au făcut o scrisoare în care explicau că eram o studentă eminentă, o profesoară excepțională și că merg să studiez la o universitate de prestigiu. Îndrumătoarea mea de la doctorat m-a însoțit, iar polițiștii m-au șters de pe lista potențialilor martori. A fost o întâmplare neașteptată în care doi imigranți aveau de suferit. Nu mi-au spus ce s-a întâmplat cu acel bărbat, dar am auzit de cazuri foarte grave. Unul, de exemplu, e cazul unor tineri, cu o estetică dubioasă pentru polițiști, care au fost acuzați pe nedrept și au petrecut 2 ani la închisoare, torturați intens. O tipă s-a spânzurat pentru că nu a mai suportat să fie amenințată constant, fără motive. Întâmplarea mea e generată de cazul imigrantului Theo, din Franța, care a fost violat de polițiști și care a scos multă lume în stradă revoltată de brutalitatea organelor de ordine. Pentru poliție nu toți nu suntem egali, Rancière spunea că poliția face rău egalității și deconstruiește logica poliției care implică o logică a inegalității (pentru că există persoane care se află în afara acestor părți ca să poată să ceară să fie tratați egal). Eric Fassin vorbește de o logică politică pe care o are poliția în ceea ce privește dominarea, în sensul că statul acoperă o situație și lasă impresia că nu e problema lui. Bineînțeles, aici apare și o problemă de rasism, de clasă, diferențe culturale. Contezi dacă ești alb și educat. Majoritatea timpului ești torturat și abuzat dacă pielea ta e neagră, nu te înscrii într-o estetică acceptată de ei sau ești sărac

marți, 7 martie 2017

Mașina de spălat



În copilărie mă mai ruga mama cîteodată s-o ajut să care ligheanele cu rufe la râu, la spălat. Vara era cum era, apa din vale fiind călduță și limpede îmi plăcea să țopăi printre pietre și să mă uit cum dă cu maiul în haine. Mai stăteam uneori cu ea și hlizeam prin preajma ei, uitîndu-mă fascinat cu lovește rufele întinse pe lespedea de lîngă râu. În dreptul multor case erau cărări ce coborau spre vale și locuri amenajate pentru spălat hainele. Le ziceam hâlboane și însemnau un mic baraj din pietre, ca să fie apa mai mare, mai ales când era de limpezit cearșafuri și rufe mai mari. Și mai era o lespede lată pe care se băteau cu maiul rufele în mai multe reprize. Casa noastră era încadrată de două astfel de locuri, așa că mai toată ziua auzeam pe cineva îmblătind maiul și, în pauzele de tras sufletul, schimbând o vorbă cu lumea care mai trecea pe uliță. De multe ori, mai ales vara, se adunau mai multe femei la râu și se mai stătea la rînd. Noi aveam noroc cu valea în fața casei, din doi pași eram cu ligheanul la rîu. Dar vedeam constant femei cărînd în spate saci de celofan plini cu rufe aduse de departe. Coborau de pe dealu Bacii, o coastă mare ce se cască în fața casei noastre, dincolo de vale. Sau altele care veneau de pe Zugău, o ulicioară ce se desprinde din ulița noastră.
Iarna spălatul la râu era o tortură greu de imaginat în zilele noastre, cînd înfundăm în mașină, între un ceai și un like pe facebook, kilele de haine, adeseori doar pentru că le-am purtat de două-trei ori. Se făceau spărturi în ghiață cu securea, ca să se poată slobozi în apa râului hainele pline de soponele și detergent. Pe lângă asta, limpezitul unui pulovăr și a unei perechi de blugi era mult mai dificil decît a unor tricouri sau bluzițe de vară. Erau cîteva femei mai nevoiașe pe stradă care mai făceau un ban sau mai căpătau una alta spălând la râu hainele celor mai înstărite sau celor chinuite de vreun beteșug. Îmi amintesc că și mama apelase de câteva ori la astfel de servicii pentru că zicea că albăstrește de frig și se nenorocește dacă mai stă mult cu mâna în apă. Era și mult de spălat, fiind cinci în casă, iar noi ăștia mici murdăream lesne hainele, fără a ne gîndi prea mult ce implică spălatul lor.
Pînă prin 2004 când am plecat la Cluj la facultate tot vedeam femei spălând haine la râu, deși se mai răriseră și mașinile de spălat începuseră să apară și pe la noi. Mașinile de spălat nu erau tocmai la îndemîna oricui, atît ca preț, cît și ca infrastructură. Nu era de-ajuns să ai bani să-ți cumperi o mașină, ci trebuia să-ți faci baie în casă. Sau măcar să-ți tragi apă în casă și să-ți faci o scurgere. Din ce știu eu, pînă prin 2004-2005, pe Valea lui Stan doar o casă avea apă curentă și baie înăuntru. Avea și mașină de spălat, desigur. Apoi, mai ales după ce s-au deschis granițele și lumea a plecat la muncă în străinătate, în vreo zece ani s-a umplut valea de băi și mașini de spălat, de-ți vine să-ți faci cruce cînd mai auzi pe cineva bătînd maiul la rîu.

marți, 28 februarie 2017

Pușcărie, revoluție morală și business.



 
photo credit: https://smartasset.com
„So let's look at the statistics. The United States is home to 5% of the world's population… but 25% of the world's prisoners.”  
 Barack Obama


Sclavia legală a fost abolită de ceva vreme, fiind una dintre condițiile esențiale ale modernizării și intrării în categoria statelor civilizate. Noi românii am fost mai codași și-am abolit sclavia romilor abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Și asta nu doar din proprie voință, ci și datorită urechelilor constant primite dinspre lumea occidentală civilizată care renunțase de sute de ani la a mai practica așa rușinoase și abuzive ocupații la ei acasă. Au rămas numai cu sclavia din colonii, asta și pentru că chiar dacă se lansaseră proclamații solemne ale unor drepturi universale pentru toți oamenii, nu erau considerate valabile pentru cei cu culoarea mai închisă. Să n-o lungim, sclavia a dispărut și lumea încerca să-și fie mai bună și mai frumoasă. Dar e o mare problemă cu așa măsură, oricît de oameni ne-am dori să fim cu toți oamenii. Oricît de nobilă și de apreciat ar fi o astfel de măsură poate cauza mari prejudicii întreprinzătorilor și oamenilor de afaceri, văduvindu-i de accesul la o mînă de lucru foarte ieftină și fără a necesita costisitoarea tratare ca ființă umană a persoanei înrobite. Desigur, ca și în cazul dezrobirii romilor de la noi, și în SUA sau în fostele colonii occidentale au fost despăgubiți foștii proprietari de oameni. Dar multora tot nu le-a căzut bine, mai ales că aveau dubii că ăia dezrobiți s-ar putea descurca singuri, fără a se apuca de furat de la cei care au. Știu, s-a petrecut de multă vreme, între timp ne-am obișnuit cu toții să ne arătăm dezgustul față de normalitatea acelor vremuri și să ne întrebăm cum au putut oamenii tolera sau participa (beneficia) de așa oroare. E clar, suntem mult mai buni azi și mai atenți la semenii noștri. Totuși, sunt semeni și semeni și problemele unora sunt mai de interes public decît ale altora. Nu vedeți cîte discuții sunt în jur legat de ideea creșterii salariului minim pe economie, măsură care nu e deloc înghițită de mediul de afaceri? Și atunci ce e de făcut? Cum pot fi ajutați acești investitori? Cum poate statul și societatea să contribuie la bunul mers al biznisurilor și la procurarea de mînă de lucru extrem de ieftină și pretabilă la un regim de sclavaj, fără a ni se bate obrazul că nu-i frumos ce facem, fără a ne simți mai puțin întregi la etică? De regulă am fi înclinați să căutăm soluții în trecut, fie că e vorba de iobăgie sau de regimul de muncă forțată la care erau supuși majoritatea deținuților în perioada comunistă. Dar ca să nu se zică că o dăm înapoi, zic să vedem ce fac cei mai civilizați dintre civilizații și democrații lumii. Mai exact, cum se rezolvă problema asta în țara libertății, SUA.
Simplu. Prin criminalizarea multor infracțiuni, prin creșterea semnificativă a pedepselor și printr-o aprigă campanie plină de reverberații etice în jurul ideii de Lege și Ordine, de combatere a unor flageluri (precum drogurile) care macină fibra societății și prin constante injecții de frică și panică executate prin media, se poate ajunge în cîțiva ani la o remarcabilă recoltă de deținuți numai buni de folosit la diverse munci. Singurul căruia i se mai poate nega dreptul la demnitate umană e deținutul, infractorul. Ăla e singurul care merită un tratament inuman și de violul căruia ne putem bucura fără reținere și fără să realizăm că ne abrutizăm. Sigur o merită, chiar dacă n-a ucis, violat, traficat persoane sau comis alte acte de cruzime. Ăla are probleme cu profilul moral. Sau trebuie construit prin descriere în așa fel încît să aibă, încît nicio pedeapsă să nu pară suficientă, fie că e vorba de un traficant sau consumator de marijuana, de un funcționar corupt sau de un „țigan” prins a 3-a oară la găini. Desigur, beneficiile unui astfel de proces sunt multiple și le putem vedea în documentare precum recentul „13th (2016) sau în diferite material care documentează povestea de success a compelxului industrial penitenciar american. Cum nu mai e ok să organizezi și să reformezi societatea în jurul unor categorii și idei explicit rasiste, cel mai simplu e să se recurgă la un limbaj abstract, corect și cu profunde conotații etice, care să profileze pericolul întruchipat de anumite segmente de populație fără a-i numi explicit.

Comentarii

Translate this blog